În noaptea de 14 spre 15 noiembrie 1987, un grup de muncitori de elită din cadrul Secției 440 a Întreprinderii "Steagul roșu” din Brașov declanșează o grevă de protest la locul de muncă. În 15 Noiembrie 1987, manifestarea muncitorilor brașoveni, care inițial era axată pe revendicări de ordin social se transformă într-o revoltă anticomunistă de mare amploare. A fost, așa cum afirmă cea mai mare parte a istoricilor avizați, începutul sfârșitului regimului comunist din România. Au urmat represaliile Miliției și Securității, sub "directa îndrumare a conducerii de partid și de stat”. 183 de persoane au fost cercetate, 61 de muncitori au fost arestați și deportați, iar alți 17 au fost supuși anchetelor, atât la Brașov, cât și la București, după care au fost puși în libertate. De fapt, cu toții au fost urmăriți în continuare de Securitate. Unii dintre ei, chiar și după decembrie 1989.
În apărarea muncitorilor brașoveni s-a ridicat mai întâi profesoara Doina Cornea, care, la trei zile după revolta anticomunistă de la Brașov, a scris și răspândit împreună cu fiul său, Leontin, 160 de manifeste cu următorul text: „Solidaritate cu muncitorii din Brașov în grevă!”. A doua zi, în data de 19 noiembrie, aveau să fie arestați, fiind eliberați în Ajunul Crăciunului anului 1987. După un an, intelectuala clujeancă face un nou apel românilor pentru a se solidariza cu muncitorii brașoveni prin aprinderea unei lumânări în seara de 15 noiembrie.
Este demn de semnalat că a treia scrisoare a Doinei Cornea, prin care protesta față de distrugerea satelor românești, a fost semnată de câțiva muncitori brașoveni, conduși de ,,recidivistul” Mihai Torjo, ca și de muncitorul clujean Iulius Filip, cel anchetat printre alții de fostul procuror general Augustin Lazăr.
Protestele brașovenilor nu s-au oprit aici. În 22 noiembrie 1987, un grup de studenți de la Facultatea de Silvicultură (Cătălin Bia, Lucian Silaghi și Horia Șerban) afișează în fața cantinei din Complexul Studențesc Memorandumului o pancartă, pe care scria: "MUNCITORII ARESTAȚI NU TREBUIE SĂ MOARĂ!”. Sunt arestați, exmatriculați și deportați din Brașov, angajați ca muncitori necalificați, deși, așa cum recunoaștea și fostul rector al Universității Brașov, Filofteia Negruțiu, erau studenți fruntași. Sunt reprimiți în facultate în toamna anului 1989. O declarație de solidarizare cu cei trei studenți a fost prezentată de studentul silvicultor Gheorghe Cionoiu decanului Facultății de Silvicultură, Victor Stănescu. Alți studenți ai aceleiași facultăți, printre care îi amintim pe Ioan Florea, Sebastian Stroe, Viorel Apopei, au fost interogați de Securitate din cauza încercării de a organiza o manifestație pentru eliberarea colegilor arestați. În 11-12 decembrie 1987, un grup din Zărnești, format din Mihai Torjo, Marin Brâncoveanu și Marian Lupou, studenți ai Facultății de Mecanică din Brașov, inscripționează pereții corpurilor M și T ale Universității Brașov cu mesaje anticomuniste, antidictatoriale, dar și în favoarea muncitorilor protestatari, care tocmai fuseseră condamnați în data de 3 decembrie. Cei trei studenți sunt și ei arestați în mai 1988 și exmatriculați în luna iunie a aceluiași an. Vor fi reprimiți la studii în ianuarie 1990, fără măcar să primească scuzele cuvenite. Ofițeri ai Securității au încercat să acrediteze ideea că ultima acțiune de solidarizare studențească n-ar fi avut legătură cu acțiunea muncitorilor brașoveni. Această teză este infirmată chiar prin declarația unui participant la acțiunea din 11-12 decembrie, Marin Brâncoveanu, care declară sub anchetă că, împreună cu colegii săi, a discutat și studiat "posibilitatea inițierii unor acțiuni prin care să ne exprimăm solidaritatea cu acțiunile din 15 noiembrie 1987” (declarația se găsește la Dosarul CNSAS, nr. 195769, fila 22).
În 2 martie 1989, Liviu Corneliu Babeș își dă foc pe o pârtie din Poiana Brașov, în semn de protest față de regimul totalitar. A lăsat lumii mesajul său de libertate îndreptat împotriva sistemelor dictatoriale: "Stop murder. Brașov = Auschwitz”. A îmbrăcat cămașa morții pentru a atrage atenția opiniei publice mondiale despre ce se întâmplă în România.
Redăm mai jos un interviu cu fostul student Cătălin Bia, inițiator al primului act de solidarizare al studenților brașoveni cu muncitorii arestați. Mărturia acestuia a apărut în lucrarea „Eroi pentru România. Brașov, 15 noiembrie 1987 – mărturii, studii, documente”, Editura Semne, București, 2007 (Coordonatori Vladimir Bukovski, Florian Palas, Victor Roncea)
Cătălin BIA: "Cred că 15 noiembrie a fost răsturnarea interioară care a adus speranța că lucrurile se pot schimba”
Încă din anul II de facultate am hotărât să constituim o formă organizatorică anticomunistă. Eu, împreună cu Sebastian Stroe, Leonard Hanganu și Horia Șerban. Oarecum în paralel acționau Gheorghe Cionoiu și Daniela Armean.
Eram destul de convinși că trebuie să facem ceva împotriva comunismului. Doream o atitudine mai radicală. Discutam despre Solidaritatea din Polonia, despre Mișcarea Goma, despre lupta non-violentă a lui Gandhi, despre principiile morale ale Revoluției din Portugalia, așa cum le văzuse Mircea Eliade, sau despre modelul de organizare și partea culturală a legionarilor. Încercam să rezistăm astfel materialismului comunist ateu.
Cionoiu dorea să transforme o organizație recunoscută de comuniști, CPNT, într-una anticomunistă. Temperamentul și atitudinea lui nu le percepeam întotdeauna ca fiind deschise spre dialog. Avea anumite tendințe totalitare. Altfel, era un ferment.
În 15 noiembrie erau alegeri. Am hotărât să plecăm din Brașov. Ne-am dus în Piatra Craiului. Când ne-am întors, în camera de cămin au apărut Ioan Florea și Marius Dolhan, care ne-au povestit de manifestația muncitorilor. Prima stare a fost una de exaltare. Nu ne închipuiam că se poate întâmpla așa ceva. Sebastian Stroe știa ce se întâmplase. Ne gândeam că, dacă manifestația rămâne izolată, va fi foarte ușor de reprimat.
La „Europa Liberă” știrea a fost dată marți, în 17 noiembrie. Au început să circule zvonurile că sunt arestați muncitori. A existat ideea să facem o grevă la facultate. Împreună cu Mircea Lang și cu Horia Șerban am încercat să-i mișcăm pe colegii noștri. Am încercat să mergem în câteva camere, dar n-am reușit să mobilizăm lumea să iasă în stradă.
Un partid comunist, care se revendica fiind al muncitorilor, ajunsese să condamne muncitori. De la o colegă a noastră, Mirela Apetroaie, am auzit că unui director de întreprindere din Brașov i se ceruse acordul pentru condamnarea la moarte a muncitorilor.
M-am hotărât să mă solidarizez cu mișcarea muncitorilor. Am împrăștiat prin căminele studențești niște bilețele pe care scria: „Muncitorii arestați pot să moară. Noi ce facem?”. Am trezit o stare de emoție. Pe un gard de lângă căminul 5 am scris „Solidaritate”. Nu am spus nimănui din grupul meu ce am făcut pentru că n-am vrut să-i implic pe ceilalți.
În 22 noiembrie, în jurul prânzului, m-am așezat în fața cantinei din fața Complexului Studențesc „Memorandumului”, cu o pancartă pe care am scris: „Muncitorii arestați nu trebuie să moară”. Știam ce se poate întâmpla. Bunicul meu, preot ortodox, fusese închis aproape șase ani. Lucian Silaghi a venit lângă mine și m-a întrebat: „Te-ai gândit bine?”. „Da”, i-am spus. S-a așezat lângă mine, în partea stângă. A venit și Horia Șerban din cantină, s-a așezat și el în dreapta mea.
Studenții începuseră să discute. Se gândeau la ce ar fi de făcut. Am stat acolo cam vreo 20 de minute. La un moment dat a apărut o studentă, care a zis: „Gândiți-vă bine ce faceți!”. A apărut un milițian, ne-a cerut buletinele. Ne-a zis: „Dacă fugiți, scot pistolul!”. Ne-a dus într-un garaj. Între timp, a apărut prorectorul Dogaru și șeful ASC de an, Pădureanu.
În paralel, studenții au început să se miște. A început să se strângă lumea și cam la 15-20 de minute a apărut o dubă. Pe Lucian l-au tras de păr.
Studenții strânși în fața garajului au fost împrăștiați de trupele speciale de intervenție, echipate cu scuturi și bastoane electrice. Mai mulți colegi ai noștri au fost arestați de Securitate: Florea, Cionoiu, Stroe, Apopei și alții.
Am fost duși la Miliție, unde era un viespar. Am fost întrerupți de un zumzet: „La general! La general!”. Am fost dus printr-un culoar, în care în stânga și-n dreapta erau milițieni, cu câini-lupi care lătrau. Prin șirul ăla ne-au trecut. A fost un moment de-o încărcătură puternică.
Undeva pe stânga, la parter, era o sală mai mare și era un careu de mese. Generalul Nuță conducea discuția. Avea cartonul meu în mână. „Cine a scris asta?”. Am răspuns: „Eu”. „Dar de ce ai făcut asta?”. „Așa am simțit eu”. „Da’ ce ești tu? Mesia?”.
Am fost dus într-o cameră mai mică, în care încăpeau o masă, un dulap și un scaun. Apoi a început ancheta. Pe la ora 22°°, într-una din camerele alăturate i-am revăzut pe Horia și Lucian. Am cerut să merg la WC și am fost pălmuit. Am fost duși apoi într-o celulă cu mai multe paturi metalice. Lucian era încrezător că nu vom păți nimic, Horia spunea că, dacă ne vor închide, ne vom obișnui. Eu mă gândeam la orice posibilitate.
Am primit câte o bucată de pâine și o cană cu ceai. După câteva ore am fost scos din arest și dus la un nou interogatoriu. Anchetatorul mi-a cerut să dau o declarație despre colegul meu de an, Viorel Apopei. Am încercat să nu scriu nimic care să-i facă vreun rău. Am aflat mai târziu că în seara anterioară avusese probleme cu Securitatea. După arestarea noastră, au fost câteva nuclee de organizare, din care făcuse și el parte, a unei manifestații prin care să se ceară eliberarea noastră.
Au fost aduși la etaj Horia și Lucian. Apoi ne-au urcat într-o dubă și ne-au dus la Rectoratul Universității. Ne-au condus într-o sală unde erau câteva zeci de persoane. Printre ei: decanul Facultății de Silvicultură, Stănescu, șeful organizației P.C.R. din facultate, Iosif Leahu, activiști U.T.C. și A.S.C. Toți au fost categoric împotriva noastră. Am apreciat că profesorul Leahu s-a abținut să spună vreun cuvânt. Au decis excluderea noastră din U.T.C. și exmatricularea din facultate. Singurul zâmbet din acea zi a fost al Oanei Stănescu, fiica decanului.
În 24 noiembrie, când nu mai eram în Brașov, a avut loc ședința de an a A.S.C. La prezidiu erau decanul facultății, ministrul adjunct al învățământului, doi securiști și colegii noștri de an. Niciunul dintre studenții care au vorbit nu a fost împotriva noastră. Dintre ei amintesc pe Gheorghe Tudoran, Sebastian Stroe, Emil Drob, Laurențiu Popovici și Zoran Asimov. A fost nevoie ca ședința să fie oprită, fiindcă discuțile erau altfel decât cele comandate. Nu au fost prezenți la ședință, fiind convocați la Securitate, colegii mei de cameră Ioan Florea și Gheorghe Cionoiu, cât și Viorel Apopei. Pentru ei și alți colegi de an, de facultate, studenți ai altor facultăți brașovene sau cunoscuți ai noștri, au urmat interogatorii la Securitate.
Gheorghe Cionoiu i-a arătat decanului facultății o declarație prin care își fomula dezacordul față de exmatricularea noastră, amintindu-i că, în 1907, într-o situație similară, Senatul Universității din București a respins încercarea jandarmeriei de a fi exmatriculat un student care publicase un articol în favoarea răsculaților.
După ce ne-au dus din Brașov, eu am ajuns la Cluj, iar Horia și Lucian la Oradea.
Ajuns în Cluj, m-au dus la sediul Miliției. În dimineața următoare, a doua zi, au fost chemați și părinții și fratele meu. Le-au spus că nu-mi dau drumul dacă ei nu-și iau angajamentul că o să am o atitudine corespunzătoare.
M-am angajat pe un șantier de construcții ca muncitor necalificat. Presiunile asupra familiei mele au fost foarte mari. Tata a fost chemat de mai multe ori la Securitate, reproșându-i-se faptul că nu mă comport așa cum vor ei. La un moment dat mi-a spus să-i pregătesc și lui o lopată pe șantier. Bunicul meu, preotul ortodox Ioan Bunea, m-a chemat la el. După ce i-am spus ce-am făcut, a exclamat: „Foarte frumos!”. Am resimțit o solidaritate ca între pușcăriași, pe care mi-o acorda mie dânsul, care trecuse prin temnițele comuniste pentru alcătuirea unei programe analitice destinate catehizării copiilor. În toamna anului 1989 am fost reprimiți în facultate. Comunismul a însemnat ateism, materialism, idolatrie, dictatură totalitară. Vladimir Bukovski a apreciat momentul 15 noiembrie 1987 ca retrezirea conștiinței românești. Eu cred că 15 noiembrie a fost răsturnarea interioară care a adus speranța că lucrurile se pot schimba”.
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
Amin!
“Eu cred că 15 noiembrie a fost răsturnarea interioară care a adus speranța că lucrurile se pot schimba” - răsturnarea asta interioară o așteaptă Dumnezeu. DE LA NOI. Și lucrurile se vor schimba.
Doamne, miluiește.
Mai mult unii/unul au /a anuntat Militia.
Nu se poate ajunge la documentul acela unde sa gasim numele celui care a anuntat Militia? Ar fi corect asa ptr ca ala/aia a primit probabil laude atunci iar acum trebuie sa primeasca tot ceea ce merita un jeg de om.