Bătălia se întinse ca scânteile în pulberea de pușcă. Întreaga tabără a poporului trecu Sava și se aruncă asupra oștilor din Anatolia, ce se găseau în fața lor. Ioan de Hunedoara era atunci pe corăbii. Văzând că armata nu mai putea fi oprită din lupta în care se avântase, se hotărî să intervină și el cu trupele sale, ce erau răspândite prin fortăreață și prin oraș. Un atac general se dezlănțui asupra taberei turcești. Tunurile sultanului fură cucerite și întoarse împotriva turcilor în derută. Ienicerii însă mai luptau cu dârzenie. 

Mahomed al II-lea, deși rănit în pulpă de o săgeată, stătea în mijlocul lor. Aga ienicerilor, Hassan, muri acoperindu-l pe sultan cu trupul său. Mahomed respinse trupele maghiare pătrunse în tabără și dădu poruncă să se recupereze tunurile cu orice preț. De trei ori atacară cu furie turcii, dar focul nimicitor cu care erau întâmpinați îi îngenunchie. Tunurile nu putură fi recucerite. Armata otomană dădu semne de descurajare,   mai ales după ce nici un detașament de călăreți odihniți nu izbuti  să schimbe soarta bătăliei. Turcii o luară la fugă. 

Sultanul mai rezistă în tabără până spre seară, cu trupele din jurul său. În cursul nopții de 22 spre 23 iulie îngropară în grabă morții găsiți, după ritul lor, încărcară răniții pe un lung șirag de căruțe și părăsiră apoi tabăra. În lagărul turcesc pătrunse oastea învingătoare unde o aștepta o pradă imensă. În mijlocul vălmășagului cumplit al taberei pustii, printre căruțe răsturnate, corturi, animale rătăcind slobode, răniți uitați   în frigurile  plecării, se puteau recunoaște  locurile unde stătuseră sultanul și ceilalți comandanți musulmani. Miasme grele pluteau peste câmpul de bătaie, unde de câteva zile zăceau mai multe mii de cadavre. Începuse să bântuie molima în rândurile armatei. 

Din Belgrad, scrisorile lui Ioan de Hunedoara și ale   lui Capistrano răspândisera pretutindeni știrea marii victorii împotriva celui care cucerise Constantinopolul. Europa sărbători ca niciodată izbânda. Procesiuni avură loc la curtea imperială germană, la Veneția și până în îndepărtata Anglie, la Oxford. Papa Calixt III înălța în laude „până deasupra stelelor” numele ilustrului voievod Ioan, iar în cinstea victoriei, cerea ca fiecare biserică să tragă clopotele la prânz și instituia în mod oficial sărbătoatea schimbării la față.

Bucuria triumfului dădu loc la zvonuri ca acelea că galerele papale (care încă nici nu porniseră din Italia) ar fi recucerit Constantinopolul. Se aștepta continuarea urmăririi sultanului fugit și veștile unor noi   victorii. În locul lor sosi însă una neașteptată   și întristătoare: la 11 august 1456, în tabăra lui de lângă Zemun, Ioan de Hunedoara, răpus de molima ciumei care cuprinsese armata, murise. Însuși învinsul său, Mahomed al II-lea, a rămas impresionat de această moarte, spunând că de la începutul veacurilor, niciodată n-a stat un asemenea om în slujba vreunei cauze.

 

Trupul marelui erou fu adus și înmormântat în catedrala catolică din Alba Iulia, unde poate fi văzut până astăzi frumosul sarcofag așezat câțiva ani mai târziu deasupra osemintelor sale. Bătălia de la Belgrad reprezintă  apogeul carierei militare a lui Ioan de Hunedoara, iar principala  consecință a victoriei din anul 1456 a constat în întârzierea extinderii dominației otomane înspre centrul Europei cu aproape 70 de ani, până în anul 1521 când Belgradul a fost cucerit de turci”.

Mureșan, Camil, Iancu de Hunedoara, București, 1968.

Giurescu, C. Constantin, Istoria românilor, București, 1935-1946.