După condamnarea lui Corneliu Codreanu, Marieta Iordache strigase regelui Carol al II-lea, la microfonul unui stadion unde oamenii fuseseră aduși pentru a-l „omagia” pe dictator, la 8 iunie 1938: „Corneliu Codreanu este nevinovat și pentru acest adevăr sunt gata de moarte”. Este arestată în aceeași zi, fiind închisă la Mănăstirea Suzana (județul Prahova) - transformată în lagăr după instaurarea dictaturii regale. Era absolventă a Academiei Naționale de Educație Fizică (ANEF) și, în paralel, audia cursurile Facultății de Litere și Filosofie, fiind puternic influențată de Magistrul Nae Ionescu, cel care readucea duhul filocalic în spațiul academic românesc. 

După torturile la care a fost supusă, Marieta Iordache evadează din închisoare (chiar dacă își va rupe o coastă) în ziua de 15 august 1938 (Adormirea Maicii Domnului). În urma evadării de la mănăstirea Suzana, fiind căutată de Poliție, s-a ascuns, după cum a scris buna ei prietenă, Sofia Cristescu Dinescu (Nana Sofica), „în podul casei părintești”, unde „s-a rugat și a meditat la tot ce a fost, la tot ce era, a realizat icoane și lucruri de o rară frumusețe, numai la lumina slabă ce venea din luminătorul podului”. 

După deshumarea lui Codreanu, care fusese ucis în Noaptea Sfântului Andrei (29-30 decembrie 1938), Marieta renunță la implicarea politică și face un pas decisiv în devenirea sa spirituală, hotărând să intre în monahism, unde se va ruga pentru împăcarea neamului românesc cu Dumnezeu. Se alătură obștii feciorești de la Mănăstirea Vladimirești. Stareța mănăstirii evoca un episod, petrecut după „eliberarea” de la 23 august 1944: „Într-o zi, mănăstirea fiind cotropită de soldați ai armatei ruse, aceștia au vrut să tragă cu arma în icoana Maicii Domnului din biserică. Fără nici o ezitare, gata de sacrificiu în orice clipă, curaj născut din profunda-i credință, maica Mihaela s-a așezat în fața icoanei, preferând să fie împușcată ea decât să vadă chipul Maicii Domnului și al Pruncului Iisus batjocorit”. 

Devine secretară a mănăstirii, fiind un model de viață duhovnicească pentru celelalte viețuitoare, până la momentul când a fost arestată de către comuniști, în anul 1955. Este condamnată, ca și duhovnicul mănăstirii, Părintele Ioan Iovan, la 25 de ani muncă silnică. I se scornește Maicii Mihaela continuarea activității legionare în mănăstire. Motivul real al arestării Părintelui Ioan și a monahiilor de la Vladimirești era că mănăstirea devenise un centru al rezistenței ortodoxe românești. Zeci de mii de oameni participau, de sărbători, la slujbele care aveau loc la mănăstire.

În timpul anchetelor Securității, în care avea să sufere chinuri cumplite, afectându-i grav starea de sănătate, Maica Mihaela dă dovadă de curaj și demnitate, afirmând în fața anchetatorilor, după cum arată istoricul George Enache, „că este împotriva ideologiei comuniste, că va lupta mereu împotriva ateismului, că a ascuns fugari în mănăstire și că nu i-a denunțat din spirit de solidaritate, și că nu ar face niciodată altfel”. Conform aceluiași istoric, Maica Mihaela a declarat în anchetă „că foștii legionari care o mai vizitau uneori făceau acest lucru datorită prieteniei care-i lega, nu pentru a organiza conspirații, cum doreau să acrediteze anchetatorii”.

Într-o evocare a mult pătimitoarei de la Miercurea Ciuc, mutată la Domnul în 20 aprilie 1963, memorialista Aspazia Oțel Petrescu spunea: „Pe zarea luminoasă a acestei zile este profilată silueta fină a Maicii Mihaela care s-a stins aici, măcinată de suferințe, dar înflăcărată de o speranță scânteietoare cu privire la viitorul patriei, pe care ni l-a descris în jerbe de lumină, în alfabetul morse, pe zidurile blestemate ale acestei închisori…”.

Dumnezeu s-o odihnească cu Drepții, iar noi să avem parte de rugăciunile muceniței! 

Florin Palas: Ați cunoscut-o pe Maica Mihaela în închisoare?

Aspazia Oțel Petrescu: Da, am cunoscut-o într-un mod foarte ciudat, fără s-o văd, fără s-o fi văzut vreodată, fără să știu cum arată. Nu știam cum arată în carne și oase, dar am vorbit un an, un an și jumătate chiar, în fiecare zi, cel puțin două ore, la perete, prin Morse. La început m-a confundat. Cele din cameră i-au spus că sunt o prietenă a Zoricăi Lațcu. Și i-au spus că mă cheamă Pazi. Iar ea m-a confundat cu Paia, o profesoară de filosofie, care a dus-o pe Zorica la Părintele Arsenie Boca. Ea îmi vorbea despre teze creștine, despre probleme creștine, despre inadvertențe între ortodoxia care se practica și cea pe care o înțelegea ea. Spre exemplu, ce fel de iubire e aia dacă tu insulți și acoperi cu invective pe aproapele tău? O problemă pe care o punea Maica Mihaela era: este actul de credință mintal, este pur afectiv, în ce măsură mintea filosofică (judecata lucidă) poate să explice ce se petrece în actul de credință, care este pur afectiv? Era veșnica problemă a coborârii minții în inimă, problemă isihastă. Ea era de partea isihaștilor. Cum spunea Părintele Cleopa, în minte-i bâlci. 

„Vor veni mulți care vă vor sili să recunoașteți că Mișcarea a avut un drum greșit și că tot restul luptei a fost o rătăcire. Tuturor acestora le veți răspunde răspicat: Ei nu au greșit. Ei ne-au scos din fundul unei adânci prăpăstii de întuneric, dezmăț și necredință. Au aprins o făclie și am mers cu totii țintă spre ea.

Dacă am greșit că am scos sabia, am și acceptat să fim răpuși prin ea și este adevărat că au curmat vieți de oameni pe care nu aveam dreptul să le frângem. Dar astăzi, ridicați pe jertfele scumpe ale celor ce ne-au fost călăuze, vedem cărarea cea adevărată și suntem siguri de lumină. Am vorbit despre Hristos și am mers în parte, după puteri, pe urmele Lui.

Acum suntem total ai lui Hristos și, alături de El, drumul nostru înseamnă dragoste și lăsarea tuturor celorlalte, inclusiv a răzbunării, pe seama lui Dumnezeu, iar grija noastră să fie una singură: aceea de a cunoaște voia Lui și apoi de a o îndeplini întocmai”.