Data de 18 ianuarie 1821 este considerată de mulți istorici drept începutul Revoluției conduse de Tudor Vladimirescu.

Pandurii erau un fel de armată semi-permanentă a Olteniei, regiune ce avea un statut special în cadrul Țării Românești.

 

În timpul primei domnii a lui Constantin Ipsilanti, Tudor a fost ridicat la rangul de mare comis, iar în a doua domnie a fost numit vătaf de plai la Cloșani. A îndeplinit această funcție din 1806 până în 1811. În 1820, Tudor izbutește din nou, cu sprijinul consulului rus, să obțină vătășia plaiului Cloșani. În viața civilă, Tudor se ocupă cu comerțul și cu arendășia de moșie. El exportă vite, cereale în Ardeal și Țara Ungurească. Acesta avea și o cârciumă, la 6 km de Balta, făcută pe moșia sătenilor din Balta, devenind un boier înstărit.

Ca oștean, Tudor Vladimirescu a fost viteaz, slujind chiar în Armata Imperială Rusă, unde a căpătat gradul de locotenent, așa cum scria istoricul Alex Mihai Stoenescu în a sa Istorie a Loviturilor de Stat din România, volumul 1. Devine comandant al pandurilor din întreaga Oltenie și apoi se pune sub oblăduirea unui comitet de boieri români, care se organizează pentru detronarea domniilor fanariote din țară și revenirea la domnitori pământeni. 

 

Pe 15/23 ianuarie, Tudor elaborează, la Mănăstirea Tismana, Proclamația pe care avea  să o citească la Padeș. Steagul său de luptă avea ca simbol Sfânta Treime, cu sfântul Teodor Tiron în stânga (sfântul al cărui nume îl purta eroul) și Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, în dreapta. Dedesubt se afla emblema Țării Românești, acvila cruciată.

Data de 18 ianuarie 1821 este considerată de mulți istorici drept începutul Revoluției conduse de Tudor Vladimirescu. În acea zi, conducătorul pandurilor s-a înțeles cu boierii din „partida națională”, gruparea oponenților fanarioților, să ridice poporul la luptă. Țara Românească se confrunta cu un vid de putere, deoarece domnitorul fanariot Alexandru Suțu murise în 15 ianuarie.

„Tudor a intrat în București la 21 martie, în fruntea unei armate de trei mii de panduri și o mie cinci sute de arnăuți. La stânga lui mergea un preot cu crucea în mână, iar la dreapta, Dimitrie Macedonski, comandantul arnăuților. Tudor a trecut peste voința boierilor și a intrat în București, înaintea lui Alexandru Ipsilanti. Dar a doua zi după sosirea lui Ipsilanti, trupele lui Vladimirescu s-au retras la Cotroceni. El însuși, împreună cu o mână de oameni, a rămas la București până la 31 martie/ 12 aprilie, după care s-a mutat la Cotroceni.

Grija lui Tudor de a menaja pe boieri, cu toate sentimentele de ură pe care le nutrea împotriva lor, nu avea decât o singură explicație: el își dorea să ajungă domn cu aprobarea boierilor, cei care aveau dreptul să aleagă domnul. Dar nădejdile puse în boieri și în intervenția Rusiei s-au năruit rând pe rând. Țarul i-a autorizat pe turci să reprime revolta și aceștia au intrat în țară. Atunci Tudor s-a proclamat domn.

În cele două luni de zile cât a domnit la București, Tudor a încercat să facă ceva și pentru țărănimea căreia îi promisese eliberarea de sub stăpânirea boierilor. Pe de-o parte a încercat să pună capăt abuzurilor administrative și judecătorești, pe de altă parte a intrat în tratative oficiale cu turcii de îndată ce și-a dat seama că mișcarea eteristă nu mai avea susținerea Rusiei. Acesta era de altfel singurul mijloc de a scăpa țara de primejdia unei ocupații turcești. Tudor Vladimirescu a stat la Cotroceni până la 15/27 mai. De aici, a plecat cu toată oștirea în amurgul aceleiași zilei. Când a ajuns la Golești, și-a așezat armata în poziție de luptă”, scrie Enciclopedia României.

ActiveNews a relatat deznodământul acțiunilor lui Tudor Vladimirescu în articolul dedicat Revoluției de la 1821.