O uriașă personalitate a culturii române a fost aruncată, în mod intenționat, într-un con de umbră. După 23 august 1944, regimul sovietic de ocupație l-a pus la index, excepționalele sale lucrări din varii domenii (sociologie, etnologie, etnografie, filosofie, pedagogie, literatură și poezie) fiind, în cea mai mare parte, interzise.
Ernest Bernea s-a născut în 28 martie 1905, la Brăila, din tată moldovean, venit din județul Galați, și mamă ardeleancă, venită din Săcele, județul Brașov. Provenea dintr-o familie săracă, cu opt copii. Tatăl său se îmbolnăvește grav, pe când Ernest avea doar 13 ani, iar fratele său mai mare moare la vârsta de doar 19 ani. În aceste condiții, Ernest Bernea devine copil de trupă, ceea ce îi permite să absolve liceul. După terminarea liceului, urmează simultan cursurile facultăților de Filologie și Filosofie. După ce devine licențiat al celor două facultăți, primește o bursă la Paris din partea statului român, unde audiază cursurile etnografului Marcel Mauss și obține diploma la "Hautes Etudes”. Un an mai târziu, la Freiburg, urmează cursurile de filozofie greacă ale lui Martin Heidegger.
Începând din 1928 participă la cercetările monografice de teren și desfășoară o activitate intensă la Institutul Social Român, condus de profesorul Dimitrie Gusti. Din 1935 se desprinde de școala gustiană și, împreună cu Ion Ionică și Dumitru Amzăr, fondează publicația „Rânduiala”, o „arhivă de gând și faptă românească”. În această prestigioasă revistă, Bernea avea să-și publice vestitul său studiu „Tradiție și revoluție”. Eseistul susține că tradiția este „ceea ce ni s-a transmis și se manifestă viu în ființa noastră și nu tot trecutul mort sau accidental”. „Nu poate fi vorba de o renunțare la progres și nici de o întoarcere la starea naturală a unui filosof francez, ci de mergerea înainte de la început pe calea deschisă nouă, în dezvoltarea omeniei și a tuturor virtuțiilor ce o alcătuiesc. (…) Nu întoarcere deci, nu oprire, ci creștere deplină și firească”, propunea Bernea. Convingerea marelui etnolog era că vechiul sat a ținut poporul român în istorie aproape o mie de ani. Revista nu era una de propagandă legionară, cum aveau să afirme detractorii ei. Însă articolele publicate aici aveau să constituie mai târziu, în perioada bolșevică, un cap de acuzare. Faptul că Bernea a scris că Revoluția Franceză și Rusă sunt vinovate de distrugerea ordinii creștine a lumii nu-i va fi iertat niciodată. Încrederea în civilizația sătească, în viziunea românească a lumii, și apropierea de Corneliu Zelea Codreanu vor fi acuzațiile permanent aduse lui Bernea de bolșevici. Căci, așa cum îi declarase Lenin lui Giovani Papini, bolșevismul „reprezintă un triplu război: războiul barbarilor științifici împotriva intelectualilor putrezi, al Orientului împotriva Occidentului și al orașului împotriva satului. Or în aceste războaie nu alegem armele. Individul este ceva care trebuie suprimat… Cel care rezistă va fi suprimat ca o tumoare malignă”.
În ce privește apartenența sa politică, Bernea avea să spună mai târziu: „Simpatiile mele mergeau spre dreapta. Dar nu spre dreapta unui naționalism deșănțat, extremist și violent, ci spre cea moderată, creștină”.
În anul 1935 este numit conferențiar la catedra de antropogeografie, al cărei șef era savantul Simion Mehedinți. Bernea predă primul curs de etnologie din România, la Universitatea București.
Convingerile sale de dreapta aveau să ducă la prima sa arestare, în timpul regimului dictatorial al Regelui Carol al II-lea. În martie 1939 este închis timp de câteva luni în lagărul de la Vaslui. După înlăturarea lui Carol al II-lea, devine director de studii în cadrul Ministerului Propagandei Naționale. În vara anului 1942 este arestat din nou, fiind suspectat abuziv de continuarea activității legionare. Este eliberat în februarie 1944 și primește funcția de director de studii în Ministerul de Externe, de unde avea să fie epurat de Ana Pauker, în anul 1947. Se retrage în satul Poiana Mărului, din Țara Făgărașului, unde este angajat ca profesor la școala din sat. Este rearestat din august 1949 până în martie 1950, sub pretextul participării la un „complot”. În iulie 1952 este iarăși întemnițat și trimis la Canal. După doi ani de detenție, este trimis cu domiciliu obligatoriu în comuna Schei, regiunea Galați. De acolo va fi din nou arestat în martie 1955. Este condamnat la 10 ani de detenție grea și confiscarea parțială a averii. Pentru „activitate intensă contra clasei muncitoare" este închis la Văcărești și Aiud, până în anul 1962.
Într-un interviu acordat lui Banu Rădulescu, publicat în revista Memoria în 1990, Ernest Bernea spunea: „Cel dintâi procuror care și-a formulat o acuzație - dacă acuzație se poate numi - a fost că… în studiile mele m-am ocupat de țărani și sate și nu de muncitorimea de la orașe”. Ori de câte ori întreba care e vina sa, i se răspundea invariabil că a făcut mult rău generației sale și tinerilor cu îndemnul spre creștinism.
După eliberare a fost angajat la Institutul de Folclor, unde a lucrat până în 1972, când a fost pensionat forțat.
În 1984, avea să fie din nou reținut de Securitate. A fost bătut și i-au fost confiscate șapte manuscrise, majoritatea dedicate satului românesc.
Ernest Bernea s-a mutat la Domnul în data de 14 noiembrie 1990 și a fost înmormântat la Mănăstirea Cernica.
Atacat în timpul vieții de satrapii culturii române (Ovidiu S. Crohmălniceanu și Zigu Ornea), Bernea avea să fie atacat și după moarte, în mod special de Leon Volovici și, din nou, de Zigu Ornea.
Prin adoptarea legii 217/2015, o lege care, sub masca interzicerii extremismului, dispune re-întemnițarea unei culturi majore și a unor modele duhovnicești, Ernest Bernea este din nou „vinovat fără vină”. El este din nou pus la index, pe baza sentințelor instanțelor bolșevice, validate neconstituțional prin această lege. Este, în fond, un nou dictat ideologic, impus de Institutul „Elie Wiesel” din România, condus de Alexandru Florian, fiul ideologului bolșevic Radu Florian.
Ne spune Alexandru Florian: „Este inadmisibil ca în democrație Ideile să ucidă! Libertatea de opinie înseamnă dialog și argumente”. Dar nu ideile mucenicului Mircea Vulcănescu, ale lui Mircea Eliade sau Emil Cioran, ale lui Petre Țuțea sau Nichifor Crainic, care au înscris cultura română în universalitate, au ucis, ci cele ale ideologilor bolșevici. Ocupanții bolșevici și cozile lor de topor sunt cei care au îndemnat la violență fățișă împotriva Bisericii, a culturii naționale, a modelelor ei exemplare, a marilor personalități creștine, a intelectualilor rezistenți, a țăranilor gospodari, a tinerilor anticomuniști care au iubit libertatea mai presus decât viața și care s-au opus regimului sovietic de ocupație, unii dintre ei, luptătorii din munți, chiar cu arma în mână. Acestea sunt argumentele noastre!
În septembrie 1946, după instaurarea guvernului communist, un procuror delegat de Curtea de Apel București dovedea injustețea vinovăției colective aruncate asupra membrilor Guvernului Antonescu. „Nici declararea, nici continuarea războiului, nici politica generală a Guvernului și nici deportările nu se dovedesc a fi fost hotărîte de vreun Consiliu de Miniștri din cele la care învinuitul a participat", a fost concluzia procurorului în cazul lui Mircea Vulcănescu și, implicit, a tuturor celor care au deținut funcții în acel guvern. Dar cei care clamează dialogul nu vor ca aceste argumente să fie prezente „pă spațiul public”, după cum afirmă Florian, care, sub sigla Guvernului, continuă atacul la valorile identitare românești, intimidând instituții, foruri academice și persoane publice.
Să zicem și noi împreună cu Părintele Gheorghe Calciu, un alt mare întemnițat: „Să nu le ajute Dumnezeu!”.
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
Multe comori ne-au fost confiscate de către bolșevicii care s-au impuiat și mai tare prin funcții.
Dar vorba părintelui Calciu :nu le-ar ajuta Dumnezeu.
https://archive.org/search.php?query=Randuiala&sin=
si studiul "Traditie si Revolutie"
https://archive.org/details/ernestberneatraditiesirevolutie1935
De o finete rara. Un alt mare om de cultura este Gheorghe Racoveanu.
Comunismul a tampit multa lume. In ziua de azi lumea citeste liiceanu, cartarescu, patapievici, Astia sunt niste golani ieftini , excroci, panaramele culturii romanesti . Vai de steaua lor .