Când Eminescu a pus piciorul pe peronul gării din Viena, în toamna lui 1883, dus pe sus la sanatoriul doctorului Leidesdorfer, poetul a strigat din răsputeri: ”România liberată! România liberată!”, scrie profesorul Nae Georgescu în lucrarea sa „Cartea Trecerii. Boala și moartea lui Eminescu”. Profesorul publică și o presupusă mărturie privind ultimele clipe ale Românului Absolut, așa cum au fost înfățișate, peste 37 de ani de la moartea sa din 15-16 iunie 1889, în Universul, la 28 iunie 1926. La Mihai-Eminescu.Ro puteți găsi și alte mărturii și documente, împreună cu întreaga Operă Politică a lui Eminescu. ActiveNews prezintă această mărturie publicistică la 98 de ani de la apariția ei și 135 de ani de la asasinarea marelui român:
CUM AR FI MURIT EMINESCU
Ultimele lui ceasuri, povestite de un martor ocular
„Un modest cetățean, mic de stat și cu o bărbuță albă, a suit alaltăeri scările redacției noastre, voind să ne facă o comunicare. Din ziare, știa că se va face un serviciu divin de pomenire a lui Eminescu, și venea să ne spună și el ce știa, personal, despre pomenitul de azi.
Modestia acestui om dă o valoare specială datelor furnizate de el, date cari nu sunt în nici un caz lipsite de interes. D.Dumitru Cosmănescu, fost într-o vreme coafor al Regelui, având prăvălie sub vechiul Jockey-Club, „îl servea” adeseori pe Eminescu, care venea acolo împreună cu alți prieteni.
– Era un om domol și foarte așezat. Vorbea totdeauna frumos, ori cu cine ar fi stat de vorbă. Și avea mare plăcere să-l servesc” eu. Cum intra întreba : ”Da’ unde e Dumitrache ?”
Eu, ca unul care, slavă Domnului, la vârsta mea pot zice că sunt „specialist” și că am servit mii și mii de oameni, mi-aduc aminte și acum că avea un păr frumos negru, ondulat, dat peste cap. Mustața, mică, era tot neagră.
De ’mbrăcat nu l-am văzut niciodată rău îmbrăcat, îi plăceau cravatele negre, făcute „fundă”.
Vorbea cu mine, vorbea cu lucrătorii, și mai ales ședea de vorbă cu d. Ardeleanu, patronul meu de pe vremuri, povestind tot felul de lucruri, fiindcă Ardeleanu era om citit, și fusese și la Paris, studiind să se facă avocat.
Când s-a întâmplat nenorocirea că s-a îmbolnăvit, Eminescu a fost dus la Șuțu, unde i s-a dat o cameră a lui, mai bună ca altora. Mă chema tot pe mine să-l servesc și acolo, și mă duceam bucuros. Uneori veneau să-l vadă prieteni, Grigore Manolescu, Hasnaș, și alții care-i ziceau lui Eminescu „maestre” și el râdea, bătându-i pe umăr.
Cât a stat la Șuțu, eu cel puțin nu l-am văzut altfel decât scriind. Scria toată ziua, coli peste coli, și era foarte liniștit.
Dar soarta a făcut însă ca într-o zi să-l văd murind, aș putea zice, pe brațele mele. ..
Venisem la Șuțu, cam pe la 3 după amiază.
Pe la vreo 4, cum era cald în cameră, Eminescu zice uitându-se lung la mine: ”Ia ascultă, Dumitrache, hai prin grădină, să ne plimbăm și să te învăț să cânți Deșteaptă-te, Române !”
Eu care știam că nu e bine să-i fac împotrivă am ieșit cu el în grădină, unde se vede că-l trăgea soarta. Și a început să cânte Deșteaptă-te, Române, și eu după el. Cânta frumos, avea voce.
Cum mergeam amândoi, unul lângă altul, vine odată pe la spate un alt bolnav d’acolo, unu’ furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova și, pe la spate, îi dă lui Eminescu în cap cu o cărămidă pe care o avea în mână. Eminescu, lovit după ureche, a căzut jos cu osul capului sfărâmat și cu sângele șiruindu-i pe haine, spunându-mi: ”Dumitrache, adu repede doctorul că mă prăpădesc… Asta m-a omorât!” L-am luat în brațe și l-am dus în odaia lui, unde l-am întins pe canapea. I-am potrivit capul pe pernă, și când am tras mâna, îmi era plină de sânge. Au venit doctorii, cu Șuțu în cap, și ne-au spus să tăcem, să nu s-audă vorbă afară, că nu e nimic… Dar după o jumătate de oră, bietul Eminescu murise !”
Modestia și simplitatea povestitorului nu scad întru nimic caracterul dramatic al acestor ultime ceasuri ale nefericitului poet.
Faptele povestite aici sunt consemnate, de altfel, mai de mult, de acei cari, în vreme, au stabilit condițiile în cari Eminescu a fost ucis de un dement, datorită firește numai unei regretabile lipse de supraveghere din partea administrației ospiciului unde și criminalul și victima se găseau la un loc.”
Text apărut în Universul, București, 28 iunie 1926, p.3. Reluat în Cuvântul Ardealului, Cluj, 1 iulie 1926, și în Primăvara, Sânnicolau Mare, 4 iulie 1926. FOTO din curtea stabilimentului:
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
cu adevarul cel mai curat,
cu goarna celui mai inalt,
cu bataia rupta din rai
amu unde ne clasam
Revarsa peste copiii Tarii focul vitejiei voievodale si duhul tau de lupta si de cant.
Cu nobila’ti spada, spinteca plasa de ticalosie, coruptie si moarte care sufoca Neamul tau iubit si, infiorat de dor, revino iar printre noi, sa ne calauzesti spre poarta Luminii.
O, frate si tata si mama al eternitatii romane !