Trecut prin pușcăriile comuniste, pătimind alături de Părintele Justin Parvu, Ioan Ianolide, Valeriu Gafencu, Nichifor Crainic, Mircea Vulcănescu și alții, Părintele Arsenie spunea că „orice clipă poate fi un timp și orice suspinare poate fi o rugăciune”.

Arhimandritul Arsenie Papacioc s-a născut la 15 august 1914, în satul Misleanu, comuna Perieți din județul Ialomița. A fost al șaptelea copil al familiei iar mama sa avea 47 de ani când l-a născut, la praznicul Adormirii Maicii Domnului. Numele de botez al Părintelui Arsenie a fost Anghel. În 1932 a absolvit Școala de Arte și Meserii din București. Este primit ca "frate" la Mănăstirea Cozia în 1947 și îndeplinește pe rând mai multe ascultări la Schitul Cioclovina din județul Gorj (1948-1949) și la Mănăstirea Sihăstria (1949). A fost tuns în monahism la Mănăstirea Antim din București (1950), a fost hirotonit preot pe seama Mănăstirii Slatina (26 septembrie 1950). Este arestat la 14 iunie 1958 și condamnat la 20 de ani de închisoare pentru „uneltire contra ordinii sociale”. Astfel, trece prin închisorile din Brașov, Aiud și Jilava și a fost eliberat în 1964. După ieșirea din închisoare este numit preot în Ardeal; a fost un timp stareț la Mănăstirea Cozia, iar din 1976 devine duhovnic al Mănăstirii Sfânta Maria din Techirghiol.

La Mănăstirea Antim, părintele Arsenie participă la întrunirile Rugului Aprins, alături de oameni de înaltă trăire, precum Vasile Voiculescu sau Părintele Stăniloae. Părintele Arsenie nu era, însă, de acord cu prea multă teoretizare a rugăciunii inimii, în locul manualului de rugăciune, "Sbornicul”, indicând mai degrabă un metanier și punând accentul mai mult pe trăire, decât pe teoretizare.

"Prea multă vorbă despre rugăciunea inimii. Rostește-o tainic și taci! Asta e tot. Pentru ce trebuie să așteptați indicații? N-ai simțit nici până acum că tu ești omul lui Hristos?” Și a venit un tânar la mine, a  bătut la ușă la chilia mea și  a zis smerit: „Săru’ mâna, părinte! Vreau să-mi dați și mie Sbornicul.” Iar cartea nu exista decât în două-trei exemplare în tot Bucureștiul. A apărut acum, dar atunci nu era de găsit. Iar eu îi zic: „Da, vă dau cu plăcere!” Și am luat o pereche de metanii și i-am dat-o. Îi zic: „Poftiți! Taci și zi! Aceasta este Sbornicul!”. Nu ignoram „Sbornicul”, dar eram nițel pornit pentru a zice rugăciunea, pentru a o trăi cu orice chip. Acesta a fost punctul meu de vedere: o tăcere adâncă înseamnă o  rugăciune adâncă!” Taci și zi!” Nu te va mântui faptul că tu ai fost într-o împrejurare înduhovnicită cu exemple și cu citate extraordinare, nemaiîntâlnite, așa ca să satisfacă numai rațiunea ta. Nu te mântuiești! Asta este una din marile greșeli care se face de către lumea care și-a pus sincer problema: abandonează într-o oarecare măsură și nu țintesc cu orice chip la idealul cel mai înalt, cucerirea veșniciei în fiecare zi, în fiecare clipă dacă se poate! Se mulțumesc cu realizari foarte mici, care de fapt nu sunt realizari. Pentru că, dacă nu ești stapân pe tine, n-ai o acoperire în ceea ce ești. Ca să poți să reziști, trebuie să fii sincer pe o poziție de smerenie cu orice chip. Numai atunci poți să lovești cu orice chip pe draci și să stai de vorbă cu slăbiciunile tale. Nu te poți realiza imediat, dar să fii mereu pe poziția de a lupta împotriva patimilor.”

Un episod paradoxal din perioada detenției este povestit, în note dramatice, de însuși părintele Arsenie: "Ne-au luat cu trenul de la Brașov după terminarea anchetei și ne-au dus la Vaslui, la muncă forțată. După ce am coborât în gară, câțiva ne-am dus după apă, eu m-am răzlețit mai mult. Între timp, a venit un camion și i-a imbarcat pe deținuți, ducându-i în partea cealaltă a orașului, unde era lagărul de muncă. Eu m-am trezit singur în gară, cu lanțurile pe picioare. Am tras o spaimă cumplită fiindcă mi-era teamă să nu fiu acuzat de tentative de dezertare. Niciodată nu m-am speriat de libertate ca atunci. Am ieșit repede din gară și am luat-o direct pe centrul șoselei care traversa orașul, în văzul tuturora, purtându-mi lanțurile cât mai la vedere, ca să nu fiu întâlnit ascuns printre oameni și să fiu acuzat că am vrut să scap. Lumea se mira și-și făcea cruce, dar eu îmi vedeam de drum. De atunci îmi aduc aminte de Vaslui ca de cel mai lung oraș din țară, cu o singură stradă interminabilă la capătul căreia am ajuns după un marș forțat și drept, iar colegii, când m-au văzut, săltau de bucurie că m-au recuperat, m-au ținut pe brațe ca să-mi taie fierarul niturile de la lanțuri, pentru a ieși la muncă!”

În lipsa alimentației, singura hrană dătătoare de har și putere, prin care părintele a putut înfrunta cumplitele chinuri din închisoare,  a fost  rugăciunea: "În închisoare, rugăciunea era singura hrană, singurul motiv de supraviețuire. În închisori a fost un regim de exterminare, în primul rând cu o foame nemaiîntâlnită, eram uscați, așchie. M-au băgat adesea la răcitor, unde era moarte sigură. Eram într-o haină subțire și ne băgau iarna; acolo era primejdie și vara. Răcitorul era o celulă frigoriferă, ciment peste tot, înaltă de cinci metri; nu aveai voie să stai jos; puteai să stai pe putina de necesități de la 10 seara la cinci dimineața; în rest trebuia sa stăm în mișcare. Noi nu aveam putere nici să suflăm… Ei bine, vă spun, rațional nu se poate spune bucuria aceasta. Bucuria Crucii. Foarte greu. Dar erai în contact direct cu o Veșnicie, care era reprezentată prin Iisus Hristos.” 

Multe din cuvintele sale au ajuns adevărate îndreptare și modele duhovnicești pentru creștinii ortodocși din toată lumea. Vorbind despre rostul femeii în lume, părintele Arsenie spunea:

„Omul și femeia au fost creați de către Dumnezeu, pentru un scop bine definit și definitiv. S-a făcut o constatare: femeia a fost roabă mii de ani; dar, cu ocazia evenimentului din timpul lui Constantin cel Mare și anume Edictul de la Milan de la anul 314, prin care a fost dată libertate femeii și să nu mai fie omorâtă și surghiunită fără judecată, acest sentiment s-a transmis atavic, a trecut peste generații mai departe. Teama femeii de bărbat a persistat, iar femeia a rămas cu aceste temeri, transmise atavic din generație în generație. Dar, nu este permis. Femeia înseamnă o împărăteasă dăruitoare. Femeia, dacă tu zici că este slabă, totuși în momentul în care te-ai angajat să te numești soț, nu te poți numi așa decât lângă o femeie, lângă o soție și de ce să fii lângă o ființă slabă? Trebuie să o pui pe tronul regesc numaidecât. Mi-aș dori să nu se mai vadă în femeie numai un obiect, sau un lucru de caznă, sau altceva. Femeia este extraordinară în creația lui Dumnezeu, și printre creațiile Lui.”

 

Mai multe detalii la: Mărturisitorii.ro. VIDEO: