Acest fericit Părinte Calinic s-a născut la București, în ziua de 7 octombrie 1787, din părinți români, temători de Dumnezeu, primind la Sfântul Botez numele de Constantin. La vârsta de 20 de ani, tânărul Constantin, din îndemn lăuntric, și-a îndreptat pașii spre Mănăstirea Cernica, unde a fost primit de starețul Timotei, care era ucenicul Sfântului Gheorghe de la Cernica și care l-a învățat Rugăciunea lui Iisus, evlavia și ascultarea. După un an de ascultare duhovnicească a fost tuns în monahism, primind numele de Calinic, apoi, peste o lună, a fost hirotonit ierodiacon.

A viețuit la Mănăstirea Cernica mulți ani, nevoindu-se zi și noapte în post și rugăciune, în dragoste față de Dumnezeu și față de semeni și în multă răbdare. După cinci ani de slujire în treapta diaconiei a fost hirotonit preot, iar după alți cinci ani a fost ales stareț al mănăstirii.

În anul 1850, Sfântul Calinic a fost sfințit Episcop al Râmnicului, unde a săvârșit timp de 16 ani mari fapte plăcute Domnului. A zidit o mănăstire la Frăsinei unde monahii dornici să petreacă o viață sihăstrească trăiesc și astăzi după rânduielile din Muntele Athos.

Fiind bătrân și bolnav, Sfântul Calinic s-a retras la Mănăstirea Cernica, unde s-a mutat în pace la Domnul în ziua de 11 aprilie 1868, scrie Pr. Ștefan Sfarghie în Ziarul Lumina.

Canonizarea Sfântului Ierarh Calinic s-a făcut la 20 octombrie 1955, în timpul vrednicului de pomenire Patriarhul Justinian Marina al României, iar prăznuirea lui se face în fiecare an la 11 aprilie. 

Sfântul ierarh Calinic, un ambasador la Dumnezeu

Viața călugărească din zilele noastre la Mănăstirea Cernica pare să fie o misiune destul de grea, având în vedere apropierea geografică atât de mare de București și mulțimea de pelerini care asaltează mănăstirea la sfârșit de săptămână, la care se mai adaugă și ispitele care au năvălit în toată lumea prin tehnicizarea masivă. Dar Sfântul Ierarh Calinic, pe care îl prăznuim astăzi, ca un stareț nevăzut are grijă și de călugării săi, învăluindu-i cu pacea sa, dar și de mirenii pelerini care, gustând-o și ei, o mărturisesc.

Pentru bucureșteni este o încântare să lase pentru două-trei ceasuri stresul marelui oraș și să facă o excursie la Mănăstirea Cernica, unde îi așteaptă o fru­musețe naturală greu de întrecut: două ostroave pline de vegetație bogată, legate printr-o fâșie de pământ, parcă plutind fără griji între apele lacului Cernica. Dar nu în primul rând fru­musețea naturii o caută „potopul de lume” ce vine aici, ci mai ales liniștea, pacea, ajutorul sfânt și alinarea. Toate acestea le-au aflat oamenii în acest loc încă din vechime, când era stareț și îndrumător Sfântul Calinic, scrie Daniela Șontică în Ziarul Lumina.

Actualul stareț al Mănăstirii Cernica, protosinghelul Vasile Pîrjol, ne-a vorbit despre sfin­țenia pe care oamenii o simt izvorând de la racla ierarhului smerit, milostiv și postitor care a fost Sfântul Calinic: „Vedem puterea lui Dumnezeu care se reflectă în sfinții Săi, pe pământ, și prin această pace care este peste locurile duhov­nicești, unde sfinții au ieșit biruitori împotriva răului. De la canonizarea din 1955 și până în zilele noastre, în fiecare an, în ziua de prăznuire a Sfântului Ierarh Calinic, 11 aprilie, dar și în toată vremea, mulțime de credincioși se închină lui. Părintele nostru Calinic a avut încă din timpul vieții semne de sfințenie, astfel încât, chiar și oamenii de stat îl cinsteau. De exemplu, faptul că Alexandru Ioan Cuza n-a secularizat averile Mănăstirii Frăsinei, ctitorie a Sfântului Calinic, este o dovadă a respectului față de el. Pentru că Sfântul Ierarh Calinic, împlinind cuvântul Evangheliei în fața conațio­na­lilor săi, aceștia îl recunoșteau ca om al lui Dumnezeu. Mulți credincioși ne spun că se simte ceva, o pace inexplicabilă, iar noi nu putem să le argumentăm decât că aceasta este rodul rugăciunii și al dragostei față de Dumnezeu a Sfinților cernicani - Ierarhul Calinic și Cuviosul Gheorghe. Iată că li s-au păstrat și sfintele lor moaște, care sunt un izvor de vindecare trupească și sufletească. Chiar dacă este situată atât de aproape de oraș, faptul că mănăstirea are încă viețuitori îl punem pe seama sfinților noștri, pentru că prin puterea proprie n-am putea sta în acest loc... Și noi, în mănăstire, când suntem mai stresați, mai îngândurați sau tulburați cu probleme cotidiene, alergăm - dacă nu la raclă direct - măcar cu ochii sufletești și cu genunchii sufletului, cum spune regele Manase, și ne plecăm înaintea celor doi sfinți pe care Dumnezeu i-a hărăzit pământului românesc, Bisericii, și în special acestui loc, pe care ei l-au scos din anonimat prin ocrotirea lor”.

Părintele stareț s-a referit și la rolul pe care îl are în viața monahilor și a tuturor creștinilor rugăciunea: „Întrucât în Mănăstirea Cernica au fost influențe ale puternicului suflu isihast, ale curentului numit paisianism, stareții din vechime au pus mult accent pe rugăciune în via­ța monahală de aici. Cuviosul Stareț Gheorghe spunea adesea: «Iară stihul de obște Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul să nu-l dați uitării». Iar mai târziu și Sfântul Calinic, pe lângă participarea zilnică la biserică la cele șapte laude, instituise ca din rânduiala personală a fiecărui monah să nu lipsească rostirea în taină a rugăciunii minții. Noi știm de la Sfântul Ioan Scărarul că prin aducerea în minte a numelui lui Iisus Hristos acesta se face ca un zid împotriva diavolului și a gândurilor celor rele. Iată că rugăciunea este, în primul rând, o armă duhovnicească”.  

„A sunat clopotul, gata, ești în picioare!” 

Părintele Ignatie Grecu, pe care unii îl cunoaștem și drept poet, autor a numeroase volume de versuri, a ajuns la Cernica în 1984, intrând în viața monahală în 1990. Ca toți călugării cernicani, îl iubește mult pe Sfântul Calinic și are o evlavie deosebită la el, încercând să pună în practică sfaturile către călugări ale starețului ajuns sfânt: „Noi, călugării, trebuie să avem o renunțare și o tăiere a voii totale. Trebuie un eroism. Ca monah trebuie să te retragi. Rostul călugărului este o răstignire zilnică, mucenicie zi de zi. A sunat clopotul, gata, ești în picioare! Ne rugăm lui în fiecare zi, el e starețul nostru. Noi știm cât de mult s-a chinuit în această mănăstire. Avem de pierdut dacă nu ne rugăm zilnic la el și nu-l avem ca pe un ambasador care are mare trecere la Dumnezeu”.  Părintele spune că sfințenia înaintașilor se simte: „Când calci aici te liniștești! Să vedeți ce este duminica aici! Oamenii vin cu râvnă, se roagă, aprind o lumânare, pentru că este mare liniștea pe care o primesc. Sfântul Calinic este mare ajutător mai ales pentru cei din București, pentru că el s-a născut chiar în București!” 

Rânduială aspră din tinerețe 

Părintele Ignatie pune mare preț pe sfaturile și tot ceea ce Sfântul Calinic a rânduit pe când era stareț, fiind bucuros să ne vorbească despre întâiul ocrotitor al locului. Mai întâi ne-a spus, pe scurt, viața acestuia: „Sfântul Calinic s-a născut în București, în 1787, în mahalaua Bisericii Sfântului Visarion, din părinții Antonie și Floarea. Mama lui s-a călugărit mai târziu sub numele de Filofteia la Mănăstirea Pasărea. El avea un frate călugăr la Cernica, pe nume Acachie, în timpul starețului Gheorghe, și venea adesea la slujbele Cernicăi. Îndrăgind mult rânduiala de la această mănăstire, tânărul a venit aici ca frate, în 1808, iar starețul Timotei, fost ucenic al Cuviosului Gheorghe, l-a dat în ascultare la un duhovnic cu numele Dorotei. Un an mai târziu a fost călugărit, apoi a fost hirotonit diacon și, în 1813, preot. Deși era tânăr, a început o rânduială foarte aspră, având ca exemplu pe ucenicii Cuviosului Stareț Gheorghe: post, rugăciune și ascultare. În 1817 a murit starețul Timotei, iar un an mai târziu, toți monahii l-au ales stareț al Mănăstirii Cernica pe Sfântul Calinic. În 1850, Sfântul Calinic a fost ales Episcop al Râmnicului și Noului Severin, unde a plecat cu mare durere, luând câțiva călugări. După 16 ani, din cauza bolii s-a retras la Cernica, iar la 11 aprilie 1868 a adormit întru Domnul”.

Biserica din îndemnul sfinților

Părintele Ignatie ne-a povestit că în vremea Sfântului Calinic, primul ostrov, acolo unde azi este cetatea cu biserica mare, avea un vârf înalt, asemănător cu Muntele Taborului, care a trebuit să fie retezat în vederea construirii sfântului lăcaș. „Ierarhul Ioanichie Stratonichia de la Mitropolia Ungrovlahiei i-a adus starețului Calinic, în 1829, o sumă mare de bani pe care îi avea în păstrare de la niște boieri români, complotiști împotriva domnitorului  fanariot. Aceștia îi spuseseră: «Dacă noi vom fi descoperiți, banii aceștia să fie dați la construirea unei biserici». Erau atât de mulți bani, că i-au ajuns să construiască pe lângă biserică și puțurile, pităria, stăreția și i-au mai rămas încă până târziu. Sfântul Calinic a ridicat această biserică în urma unei vedenii. În iulie 1829, în zi de praznic, starețul a văzut lume multă în curte și călugării, amestecați cu lumea, slujindu-le, dar el s-a întristat. Atunci a ațipit și i s-au arătat Sfântul Ierarh Nicolae, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe și Cuviosul Stareț Gheorghe care i-au spus să construiască o biserică nouă în cealaltă parte de insulă, în cinstea Sfântului Mucenic Gheorghe, sfinții îndemnându-l să nu se îndoiască și, într-adevăr, l-au ajutat. Atunci a venit cu banii Ioanichie Stratonichia”.

Avea darul înainte-vederii

Să nu uităm că Sfântul Calinic, pe lângă multele sale virtuți, avea și darul înainte-vederii, amintește ieromonahul Ignatie: „Și-a văzut propriul sfârșit. Ucenicul său, Anastasie Baldovin, care stătea lângă el, când sfântul se retrăsese la Cernica, fiind foarte slăbit, povestește că îi citea pravila în fiecare seară și avea de gând să se întoarcă la Eparhia Râmnicului. Dar Sfântul Calinic i-a spus să mai stea 14 zile. Și, într-adevăr, în a paisprezecea zi, a murit. Era într-o joi dimineață, la ora 5. Se spune că a fost îmbrăcat cu toate veșmintele pe care i le dăruise o călugăriță din familia Brâncovenilor, așa cum le lăsase el vorbă ucenicilor. A fost așezat în scaun arhieresc și dus în Biserica Sfântului Nicolae din ostrovul cu același nume. Sâmbătă au venit Mitropolitul Primat Nifon cu încă 10 arhierei, cu diaconi și popor mult, au făcut slujba Înmormântării, iar apoi, patru arhimandriți au purtat trupul său adormit și la ora 14 l-au înmormântat în biserica ridicată de el”.

„O izbucnire de lucrare a Duhului Sfânt”

Întrucât părintele Ignatie a prins în viață mulți bătrâni care au participat la sărbătoarea canonizării Sfântului Ierarh Calinic, l-am rugat să ne povestească din acele amintiri păstrate în memorie și în suflet: „Când am intrat eu în mănăstire încă mai trăiau călugări care au fost de față la canonizare. Povestea un părinte că, după ce s-au îmbrăcat arhiereii la Casa Iustin, au pornit spre biserica mare, a Sfântului Gheor­ghe, și pentru că fiecare trebuia să stea când dădeau binecuvântarea pe câte un covoraș cu vultur (potnoje), se umpluse toată aleea cu acele covorașe, atât de mulți arhierei erau! Era un eveniment mare, au fost prezenți toți patriarhii lumii ortodoxe. Slujba a avut loc la Mănăstirea Cernica, dar masa care a avut loc după aceea s-a oferit la Patriarhie. Îmi spunea un alt călugăr, care avea ascultarea de bucătar, că a fost și el invitat la masă și când a ajuns acolo, erau trei cordoane cu milițieni care coordonau circulația. Călugărul era și el într-o mașină, iar când un milițian s-a uitat la el, care era într-o mașină, văzându-l în haine negre, a strigat la ceilalți: «Arhiereu! Liber! Dați voie să treacă!» Asta arată că, deși comuniștii erau la putere atunci, se întâmplase ceva cu ei, că au susținut evenimentul acesta mare, erau și ei pătrunși de importanța momentului”.

Nu numai ierarhi au fost într-un număr atât de mare, ci și oameni simpli, credincioși, atât de mulți că se urcaseră în copacii din curtea mănăstirii. Într-adevăr, este o întrebare pe care ne-o putem pune: cum de au permis comuniștii, în 1955, să se petreacă un eveniment bisericesc atât de mare, cu invitați din străinătate și cu atât de mult popor participant? „Duhul Sfânt lucrează mereu, dar atunci a fost o izbucnire de lucrare a Duhului Sfânt în Biserica Ortodoxă Română și în țara noastră. Atunci, la 23 octombrie 1955, au fost canonizați mai mulți sfinți români. Slujba de canonizare de atunci a fost o gură de oxigen pentru toți românii, în acea vreme de mare opresiune, după cum știm, mulți intelectuali, printre care și mulți preoți, sufereau și mureau prin închisorile comuniste...”, spune cu multă convingere ieromonahul Ignatie Grecu.  

La alcătuirea Acatistului Sfântului Ierarh Calinic s-au străduit trei autori: părintele protosinghel Nicodim Bujor, fostul Mitropolit Bartolomeu Anania și părintele Daniil Sandu Tudor. „Fiecare dintre cei trei lucrase separat, căci știau încă din 1951 despre canonizare. A fost aprobat acatistul compus de părintele Nicodim Bujor, care a viețuit în Mănăstirea Cernica. Este un acatist foarte frumos, aproape mistic și se spune că i s-a arătat de multe ori Sfântul Calinic, de aceea a fost alcătuit sub inspirație dumnezeiască”, mai spune părintele Ignatie.

La slujba canonizării Sfântului Ierarh Calinic, părintele profesor Dumitru Stăniloae a ținut o frumoasă predică, din care reproducem un fragment pe care ni l-a oferit părintele Ignatie Grecu pentru frumusețea lui: „Bucură-te, Cernică, și te veselește, că numele tău e pomenit de îngeri în ceruri, deodată cu cel ce a strălucit în tine! Bucură-te, cetate de scaun a Bucureștilor, că din tine a răsărit o stea a cărei lumină sporește strălucirea bolții cerești a întregii Biserici! Bucură-te, cetate a Râmnicului, că în tine a luminat un mărgăritar de mult preț al întregii Bisericii! Și tu, Românie, care ți-ai ascuns cu smerenie pe Sfinții tăi, mai strălucitori decât aurul, prin dumbrăvile tale și prin desișul codrilor tăi, împreună cu poienile de lumină și cu izvoarele de argint, saltă acum că arătată ți s-a făcut una din nestematele tale duhovnicești înaintea solilor întregii Biserici a lui Hristos și în veșnicie împreună cu această piatră de mult preț!” 

Din rânduiala impusă în mănăstire de Sfântul Calinic 

Sfântul Calinic era un mare postitor, un adânc rugător și instituise o rânduială aparte pentru viețuitorii Mănăstirii Cernica.

„Călugărul să nu iasă din mănăstire niciodată, ci numai cu binecuvântare și la mare nevoie; să postească, să nu lipsească de la biserică de la cele șapte laude, nimic să nu facă fără binecuvântarea duhovnicului său, spune el, a «nacealnicului», adică a celui mai mare; să nu rămână peste noapte parte femeiască în această mănăstire; să se păzească monahii de a umbla fără rânduială de colo până colo; să aibă tot timpul în minte și în inimă rugăciunea Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul; să nu se adune în convorbiri deșarte și să nu facă adunări cu mâncăruri și băuturi, pentru că acestea îl amețesc și îi împrăștie mintea; să se îmbrace modest - de altfel, Sfântul Calinic era atât de smerit încât nici privirea din pământ nu și-o ridica ușor -, călugărul să aibă numai haină nea­gră, călugărească, și nu din stofe scumpe; să se poarte cu blândețe și să fie cât mai tăcut; de asemenea, să nu vorbească între ei în bise­rică și alte asemenea lucruri. Dar cele mai mari reguli din testamentul duhovnicesc lăsat de Sfântul Calinic monahilor din obștea Cernicăi și care le cuprind pe toate celelalte sunt acestea: postul, rugăciunea și ascultarea!”, subliniază ieromonahul Ignatie Grecu, după cum scrie Daniela Șontică în Ziarul Lumina.