Născut în localitatea Straja în 1856, Dimitrie Onciul a făcut studiile primare și secundare la Cernăuți, iar în 1876 a susținut examenul de bacalaureat la Gimnaziul de Stat din același oraș. În următorii trei ani, până în 1879, el a studiat istoria și geografia în cadrul Facultății de Filosofie a Universității din Cernăuți, după care își continuă studiile la Universitatea din Viena în perioada 1879-1881, unde se specializează în epigrafie latină, diplomatică, paleografie și sigilografie. După terminarea studiilor, și-a continuat cercetarea științifică, susținând în 1884 teza de doctorat cu tema „Despre începuturile statului român”.
Perioada studenției a fost pentru Dimitrie Onciul una foarte activă din punctul de vedere al activității organizațiilor studențești românești din Austro-Ungaria care militau pentru drepturile națiunii române. În timpul studenției la Universitatea din Cernăuți, Dimitrie Onciul a fost unul dintre membrii de bază a Societății „Arboroasa”, unde s-a remarcat alături de alte personalități precum Ciprian Porumbescu și Teodor Ștefanelli. După desființarea „Arboroasei” de către autoritățile austriece, studenții români s-au reunit în cadrul Societății Academice Junimea, Dimitrie Onciul fiind membru fondator și totodată primul președinte al acestei organizații a studenților români. De asemenea, în timpul studenției la Viena, Dimitrie Onciul a fost finanțat printr-o bursă de către Societatea pentru Cultură și Literatură în Bucovina și a activat în cadrul organizației studențești „România Jună”. Activitatea studențească a lui Dimitrie Onciul este mai bine înțeleasă dacă amintim că și tatăl său, Dumitru Onciul, a activat în cadrul „Reuniunii pentru Leptură”, organizația precursoare Societății pentru Cultură și Literatură în Bucovina.
La 30 de ani se alătură colgului său de luptă din perioada studenției, A.D. Xenopol, în combaterea teoriei lui Robert Rösler, care susținea că poporul român s-ar fi format la sud de Dunăre și ar fi emigrat ulterior în acest spațiu. El este fondatorul școlii critice în istoriografia română, insistând asupra necesității de a publica și a studia cu atenție izvoarele istoriei noastre naționale.
De-a lungul timpului, Dimitrie Onciul s-a făcut remarcat în domeniul cercetării istorice, motiv pentru care, la doar cinci ani de la obținerea doctoratului, în 1889, a devenit membru corespondent al Academiei Române. În 1896 a devenit profesor de istorie veche a românilor la Universitatea din București. Ulterior a ocupat funcțiile de decan al Facultății de Litere și Filosofie, director al Arhivelor Statului din București, vicepreședinte și președinte al Academiei Române, precum și cea de președinte al Comisiei consultative heraldice, cea care a elaborat stema României Mari.
Dimitrie Onciul a decedat la București, în ziua de 20 martie 1923, fiind înmormântat în Cimitirul Central al orașului Cernăuți. Întreaga lui activitate din perioada studenției, pusă în slujba idealului național al românilor din Austro-Ungaria a fost asumată pe deplin de studențimea interbelică, la 26 octombrie 1928 fiind inaugurat bustul său din grădina căminului „Junimea” din Cernăuți. Odată cu ocupația sovietică, bustul a fot salvat de Facultatea de Teologie, care l-a ascuns, iar acum acesta se află în custodia Muzeului Național al Bucovinei din Suceava, fapt relatat recent de către Vladimir Acatrini, președinte al Societății Bibliotecarilor Bucovineni - Cernăuți.
El rămâne un exemplu pentru tinerii intelectuali care își pun activitatea științifică și socială în slujba intereselor națiunii.
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
Delà cele dintâi mărturii despre Românii din Dacia Traiană, tradiția istorică era că ei sunt aci din timpul dominațiunei romane. Deja în secolul XI scriitorul byzantin Kekaumenos pune originea “Vlahilor” la cucerirea Daciei de către împăratul Traian, considerându-i ca urmași ai Dacilor supuși de acest împărat; iar în secolul XII cronicarul byzantin Kinamos numește pe Vlahii din nordul Dunărei “ca urmași ai vechilor coloni din Italia”.
În unitate teritorială pe ambele maluri ale Dunărei s’a format până atunci limba română cu cele trei dialecte principale, separate apoi prin invaziunea slavă, de către care vechea populațiune romanică s’a retras mai ales spre miază-zi, dar parte și spre miază-noapte. Prin admigrarea din miază-zi se explică diferitele elemente de incontestabilă origine transdanubiană, cum și amestecul celor trei dialecte ce se constată pe pământul Daciei, amestec urmat în așa mod că pe teritoriul colonizațiunei romane mai intense s’a păstrat mai curat dialectul daco-român, pe când celelalte părți se află unele particularități caracteristice de ale dialectelor transdanubiane (macedo-român și istro-român).
https://mihailandrei.wordpress.com/2023/05/14/15-mai-ziua-latinitatii/