„Tratatul de Pace cu România, semnat la 10 februarie 1947, la Paris, a încheiat oficial capitolul participării țării noastre la cel de-Al Doilea Război Mondial, și s-a impus în memoria colectivă prin deznodământul său ambivalent, pentru că, deși a restabilit frontiera vestică a României, a consacrat și raptul teritorial al Uniunii Sovietice din 26-28 iunie 1940.

În plus, semnarea documentului a avut loc pe parcursul accelerării procesului de acaparare totală a puterii de către Partidul Comunist Român, în urma căruia România și-a pierdut suveranitatea națională, devenind progresiv un simplu satelit al Uniunii Sovietice, proces încheiat prin abdicarea forțată a Regelui Mihai I, la 30 decembrie 1947.  

În general, activitatea diplomației române pentru pregătirea păcii este expediată în câteva rânduri, menționându-se că delegația României a formulat un set de obiecții, care însă nu au fost admise, în mare majoritate, o atenție mai mare fiind acordată activității grupului de politicieni și diplomați aflați în exil sau presupusului comportament inadecvat al unor membri comuniști ai delegației oficiale.

Merită menționat că pregătirea pentru viitoarea conferință de pace a început din anul 1940, când România nici nu intrase în războiul mondial, un rol important în luarea acestei decizii avându-l marele diplomat român Vespasian V. Pella, de la a cărui naștere s-au împlinit 125 de ani.

Vespasian V. Pella a fost printre inițiatorii "Comisiei de studii asupra problemei viitoare a păcii” în cadrul Ministerului Regal al Afacerilor Străine al României. Într-o expunere făcută în fața acestei comisii, Vespasian V. Pella atrăgea atenția că în ministerele de externe ale principalelor puteri combatante au fost constituite comisii care să studieze problema organizării viitoare a păcii, încă din ianuarie 1940.

În viziunea sa, extinderea războiului în spațiul Europei de Sud-Est era inevitabilă și ”oricare ar fi soarta și durata războiului”, România ”va avea cu siguranță de înfruntat o ofensivă din cele mai puternice la viitoarea Conferință de pace”. Enumerând instituțiile de cercetare științifică angrenate de statele beligerante în pregătirea păcii, pentru documentarea acestor Comisii, sublinia necesitatea sprijinirii instituțiilor academice românești de nivel pentru a dezvolta relațiile existent și a stabili noi contacte pentru a face cunoscute argumentele românești în străinătate. 

”Este mult mai ușor să înrâurim orientarea lucrărilor sau, cel puțin, să atenuăm efectele unor doctrine periculoase, chiar în laboratoarele unde se prepară viitoarele planuri de pace, decât să determinăm o schimbare a unor asemenea planuri, când ele au fost deja elaborate în mod definitiv de către Comisiile oficiale de studii și când au fost apoi însușite de către guvernele respective”.

Activitatea premergătoare și din timpul lucrărilor Conferinței de Pace de la Paris a presupus mobilizarea unor echipe complexe de diplomați, juriști, militari, economiști, istorici, sociologi, lingviști sau cartografi, documentele rezultate din acest efort colectiv rămas în parte anonim fiind păstrate și astăzi în fondul omonim din Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe, ce totalizează 150 de volume de documente și hărți, având în medie 500 de file fiecare.       

Interesele României, mai ales în problema frontierelor, inclusiv cea româno-sovietică, au fost prezentate și apărate la lucrările conferinței de membrii delegației tehnice conduse de experimentatul diplomat Eugen Filotti, alături de alți diplomați precum Richard Franassovici, Theodor Solacolu sau specialiști ca sociologul Anton Golopenția, în paralel cu intervențiile publice ale grupului de diplomați aflați în exil, precum Grigore Gafencu, Alexandru Cretzianu, Constantin Vișoianu, Grigore Niculescu-Buzești, Viorel Virgil Tilea și alții. 

Memoriul "România în fața Conferinței de Pace”, înaintat Conferinței de Grigore Gafencu, la 9 august 1946, reprezintă o sinteză a problemelor României, de care Conferința trebuia să ia cunoștință și să le asigure soluționarea echitabilă: asigurarea independenței, restabilirea legăturilor economice cu Occidentul, evaluarea corectă a despăgubirilor de război și stoparea subjugării economice a țării de către sovietici.

Ministrul de externe Gheorghe Tătărescu, șeful delegației oficiale, a fost îndemnat să nu semneze tratatul și să rămână în exil, însă acesta a înțeles că soarta țării sale nu mai putea fi schimbată, dar avea datoria să apere pe cât mai putea interesele României: „Gestul refuzului de a semna mi-ar folosi mie, nu țării, deoarece nu ar schimba nimic. Rușii vor continua să rămână. Eu nu cred într-un război între Occident și comunism. Datoria mea este să semnez Tratatul de Pace ca să salvez ce mai rămâne din România… Conștiința mea de român îmi poruncește să mă întorc în țară și să sufăr cu compatrioții mei… Eu aleg, conștient de toate riscurile, lupta pentru români, pentru libertatea lor”.”, au transmis Arhivele Diplomatice ale MAE pe Facebook.