Illinois devine cel de-al patrulea stat american în care studierea istoriei homosexualității devine obligatorie în școlile publice.
Mai țineți minte cum Partidul Comunist în România modificase istoria predată în școli și preda o istorie în cea mai mare parte inventată a comuniștilor români? Partidul Comunist, la 1945, avea în România în jur de 800 de membri. Cu toate acestea, comuniștii reușiseră doar un deceniu mai târziu să-i facă pe toți comuniști, până la Traian și Burebista, în istoria oficială predată în școli. Eminescu era un (proto)comunist, prin „Împărat și Proletar”; tot Evul Mediu al Țărilor Române era marcat de „lupta de clasă” a țăranilor împotriva „ciocoimii”; și așa mai departe.
Se spunea ceva în această istorie despre zecile de milioane de victime ale Gulagului stalinist? Sau despre sutele de milioane de victime ale ingineriei sociale reprezentată de Marele salt înainte al lui Mao? Sau despre ororile închisorilor comuniste? Evident, nu se spunea nimic. Se spunea doar că Vasile Roaită ar fi murit cu mâna pe sirenă, în timpul grevei feroviarilor din 1933; Vasile Roaită a fost făcut UTC-ist post-mortem și a fost așezat în panteonul eroilor comuniști; însă în ciuda faptului că însuși Gheorghiu Dej critica acest mit, această legendă cu Vasile Roaită, numind-o „o poveste”, ea s-a perpetuat și a fost predată în școli, până la Revoluție și chiar și după.
Dacă vă veți uita în această „istorie a homosexualității”, ce veți descoperi? Veți descoperi, de exemplu, că Michelangelo ar fi fost homosexual. Ba, mai mult, că valoarea creațiilor sale se datorează nu muncii sale imense sau geniului, ci „genei gay” pe care ar fi avut-o. Sau veți descoperi că soldații spartani de la Termopile ar fi fost toți, fără excepție, homosexuali. Și că eroismul lor se datorează nu pregătirii militare excepționale pe care o aveau grecii, curajului, echipamentului, folosirii terenului, sau patriotismului acestora; ci „genei gay”.
Credeți că se spune ceva în această istorie despre toate minciunile care alcătuiesc în fapt grosul propagandei LGBT? Credeți că se spune pe undeva că „gena gay” este o minciună științifică – sau măcar că este o ipoteză foarte controversată în cercurile științifice? Credeți că se spune că „orientarea sexuală” se poate, de fapt, schimba – fapt atestat de zeci de studii despre subiect și de mii de mărturii ale unor foști „gay” care au reușit să renunțe la acest viciu? Credeți că se spune ceva despre tulburările psihice pe care le suferă homosexualii (într-o măsură mult mai mare decât cei care nu împărtășesc acest viciu) sau despre abuzul de droguri?
Credeți că se spune ceva despre promiscuitatea sexuală, și despre gradul uriaș de boli cu transmitere sexuală și alte boli grave asociate cu aceste comportamente?
Credeți că se spune ceva despre copiii educați în așa-zisele „familii gay”, care se confruntă cu numeroase probleme, în primul rând psihologice, dar și sociale? Sau despre faptul că o treime dintre copiii abuzați sexual de bărbați sunt băieți; și că mulți dintre pedofili recunosc că sunt și „gay”? Credeți că se spune ceva despre faptul că relația homosexuală NU este deloc identică cu cea heterosexuală – și că este foarte puțin probabil ca un „gay” să-și asume, în fapt, o relație pe termen lung; și că relațiile monogame exclusiviste (cu un singur partener, pe termen lung) aproape că nu există la homosexuali?
În sfârșit, credeți că se spune ceva despre faptul că în cuplurile de homosexuali și lesbiene, violența domestică este de aproape de două ori mai mare decât în cuplurile heterosexuale, și că, prin comparație cu heterosexualii, este mult mai probabil ca un homosexuali sau o lesbiană să fie abuzați de către partener? Evident, nu se va spune nimic; se va spune doar că eforturile de schimbare a „orientării sexuale” sunt nocive și imorale (o minciună; de exemplu, Robert Spitzer, psihiatru pro-gay, a constat că schimbarea este reală și nu există nicio consecință negativă); că „the kids are all right” (o altă minciună – există studii făcute de homosexauli care încearcă să o cultive, însă acestea sunt marcate, după cum se arată în mai multe metaanalize, de o mulțime de erori metodologice); și că „gay-ii” sunt puternic dezavantajați și discriminați în societatea actuală (o altă mare minciună – în ceea ce privește educația și veniturile, numeroase studii demonstrează că nu se poate nicidecum vorbi de un dezavantaj din aceste puncte de vedere.) Mai multe despre aceste mituri privind homosexualitatea descoperiți la acest link.
S-a spus că „ciuma curcubeelor” este mai rea decât „ciuma roșie”, și că această „ciumă a curcubeelor” ne spală tuturor creierele; începând cu copiii. Deocamdată, asistăm din nou la marșul devastator al „progresului”. Care, la fel ca în vremea comunismului, are grijă să își propage minciunile punând stăpânire pe mass-media, pe instituții, dar mai ales pe educație.
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
Povestea începe în anii 70, atunci când în SUA președinte era Nixon. China era în apogeul crâncenei perioade a leadership-ului lui Mao, cel care, prin introducerea „Revoluției culturale” reușise efectiv să aducă țara într-o negură aproape fără ieșire. Cu profesorii înfundând pușcăriile, cu arderile permanente de cărți „pentru a se șterge trecutul”, cu toate heirupismele sale, Mao reușise să ducă țara într-o fundătură. Fără un sistem articulat, fără o fundație culturală, China ajunsese o formă fără fond, mișcându-se haotic.
Mao a fost un paradox în sine. Pe de o parte cocheta cu literatura și filosofia, pe de altă parte distrugea ca un barbar orice formă de cultură. El se face vinovat pentru moartea a peste 30 de milioane de chinezi, însă tot în dreptul său se poate pune teribila creștere a demografiei Chinei care-a ajuns să-și dubleze populația în perioada mandatului său(de la aprox. 500 milioane la aproape un miliard). De asemenea, a reușit să combată foametea, aducând întreaga populație la un nivel de sărăcie care, totuși, nu ducea către lipsuri grave alimentare.
Peste Ocean, o mână de jeguri grupate în Școala de la Frankfurt și Tavistock Institute, puneau la punct același proiect al lui Mao, doar că în cadrul societății libere. În timp ce Mao avea toate pârghiile pentru a-și pune proiectul pe tapet în viteza în care dorea, în SUA și Europe de Vest(prin mimetism indus) se proiecta cucerirea societății prin tactici soft, cu ușurelul. Rând pe rând, redutele valorilor societății sunt distruse și izbucnește așa-numita revoluție culturală. V-a plăcut mișcarea „Flower power” a anilor 60-70? Ea era rezultanta planului dement pus la cale de jigodii patentate precum Adorno, Horkheimer, Marcuse, Löwenthal, Habermas, Fromm sau, de partea cealaltă a Canalului Mânecii pe Bertrand Russell, Kurt Lewin, John Rawlings Rees s.a.m.d. Gașca de golani marxiști, având suportul deplin al statului subteran american, a reușit ca în zece ani să declanșeze mișcarea contraculturală. Beatles, Rolling Stones și toată pleiada rock, consumând droguri clasice sau recent-descoperitele substanțe artificiale, au reușit să declanșeze cea mai irațională revoluție din istoria Occidentului. Zece ani mai târziu, foștii „revoluționari” care păruseră liniștiți de forțele polițienești, invadau oficial birourile de politicieni, catedrele din învățământ și toate instituțiile statului. Schimbarea generațiilor echivala cu pătrunderea virusului contraculturii în zona oficială.
Mai țineți minte ce-a făcut Nixon în anii 70? Să nu-mi spuneți că Watergate, că nu vă mai las să mă citiți! E vorba de ceva mult mai crâncen, denumit „Nixon shock”, adică o serie de măsuri economice fără precedent. Printre care și ștergerea la fund cu sistemul Bretton Woods. Întrucât SUA era cam în rahat, Nixon a bătut ultimul cui în coșciugul finanțelor mondiale prin renunțarea la etalonul-aur și introducerea fanteziei numite „acoperirea cu forța economică”.
Diferența dintre SUA și China era aceea că, în timp ce-n anii 70 chinezii se aflau la capătul puterii, conștientizând că s-au dus în bot, americanii abia începeau să pună programatic în acțiune elementele din „biblia” mișcărilor de stradă ale anilor 60, anume cărțulia roșie a lui Mao. O altă diferență era aceea că, în timp ce Mao pusese totul deodată în aplicare, Occidentul a pus cu lingurița, iar acolo unde scârțâia treaba a căutat justificări și a creionat teorii care să susțină „științific” aberația care se punea la cale. În timp ce chinezii căutau o cale de ieșire, americanii căutau o cale de intrare. Așa a apărut marea înțelegere a anilor 80, cea cu deschiderea Chinei. De ce se deschidea China? Pentru că se atinsese din partea vestului un punct de inflexiune și atât chinezii cât și americanii vorbeau aceeași limbă, utilizau aceleași șabloane. Chinezii, repet, căutau o ieșire, iar americanii o intrare în utopie. Așa s-a făcut transferul tehnologic către China prin „externalizare” și așa a ajuns China o mare putere economică. Și așa China a reușit să ridice teribil standardele de viață, în ciuda PIB-ului încă mic per capita, în timp ce SUA, cu un PIB uriaș pe cap de locuitor a reușit să-și scadă standardele.
Care-i viitorul? Așa cum v-am spus în episodul trecut, SUA e în groapă, cu grave disfuncționalități ale sistemelor care într-o societate noarmală funcționează aproape axiomatic. China e pe val, ridicându-se continuu. SUA, în continuare merge în utopie, duce mai departe teoriile ticăloșilor de la Frankfurt sau pe-ale celor de la Tavistock. Chia a trecut de mult prin toate aceste utopii și pare a-și fi dezvoltat anticorpii(sau deja s-a obișnuit cu ele) astfel încât crește în ciuda acestora, dar tot sugându-și sângele necesar vieții de la Vest.
Cam asta e pe scurt istoria de după Al Doilea Război Mondial. Și cam așa arată viitorul în care o mare putere se prăbușește(SUA), iar o altă putere(China) probabil va sucomba în urma acestei prăbușiri. Și cine credeți voi că pândește de după colț?
https://www.facebook.com/TrenduriEconomice/posts/922869191398379
Știința criminologică ce... doarme în zâua de azi... aaa... adek studiază procesul, ratele, incidența, efectele și prevalența victimizării se numește victimologie.