[Nicholas Carr - scriitor american, autor a 5 cărți și numeroase articole despre tehnologie, cultură și afaceri. Cartea sa, The Shallows, a ajuns în anul 2011 în finala premiului Pulitzer și a fost tradusă în 25 de limbi, printre care și româna - la editura Publica, în anul 2012, în traducerea lui Dan Crăciun, cu titlul "Superficialii. Efectele internetului asupra creierului uman". Eseul de mai jos a fost publicat în The Atlantic, în anul 2008.]
Cam tot pe vremea când Nietzsche începea să se folosească de mașina de scris, un tânăr numit Frederick Winslow Taylor se plimba cu un cronometru în oțelăria Midvale din Philadelphia și începea o faimoasă serie de experimente al căror scop era să îmbunătățească eficiența lucrătorilor oțelari.
Cu aprobarea patronilor, a recrutat un grup de muncitori și i-a pus să muncească la diverse mașinării, cronometrându-i și măsurându-le durata fiecărei mișcări. Fragmentând fiecare sarcină într-o serie de pași mici și apoi testând diverse moduri de execuție a acestora, Taylor a creat un set de instrucțiuni precise – un "algoritm”, cum am spune noi astăzi – pentru fiecare lucrător în parte. Muncitorii de la Midvale au protestat – regimul nou era strict, iar ei spuneau că au fost transformați în niște automate – dar productivitatea fabricii pur și simplu a explodat.
La mai mult de 100 de ani de la invenția motorului cu aburi, Revoluția Industrială își găsise în sfârșit filosofia și filosoful. Stricta coregrafie industrială a lui Taylor – "sistemul” său, așa cum îi plăcea lui să-i spună – era adoptată de producători din întreaga țară și, ulterior, din întreaga lume. Căutând să obțină viteza maximă, eficiența maximă și rezultatul finit maxim, proprietarii de fabrici foloseau studiile de mișcare și timp pentru a organiza munca și pentru a configura slujbele lucrătorilor. Scopul, așa cum l-a definit Taylor în celebrul său tratat din 1911, Principiile managamentului științific, era să identifice și aplice, pentru fiecare muncă în parte, "cea mai bună unică metodă” și, prin urmare, să declanșeze "înlocuirea treptată a științei procedeelor empirice prin intermediul artelor mecanicii”. Taylor își asigura publicul că, de îndată ce sistemul său va fi aplicat tuturor actelor de muncă manuală, va aduce o restructurare, nu numai a industriei, ci și a întregii societăți, creând o utopie a eficienței perfecte. "În trecut, omul a fost pe primul loc” – a declarat el – "în viitor sistemul trebuie să fie pe primul loc”.
Sistemul lui Taylor a rămas cu noi – el rămâne etica producției industriale. Și acum, datorită puterii din ce în ce mai mari pe care inginerii IT și programatorii software o exercită asupra vieților noastre, etica lui Taylor a început să se aplice în minții umane. Internetul este o mașină proiectată pentru colectarea, transmisia și manipularea de informație eficiente și automate, iar legiunile sale de programatori au scopul de a găsi "cea mai bună unică metodă” – algoritmul perfect – pentru a concretiza fiecare mișcare din ceea ce am ajuns să numim "muncă informațională”.
Sediul central al Google din Mountain View, California – Googleplex – este marea biserică a Internetului, iar religia practicată înăuntrul său este Taylorismul. Google, spune directorul executiv Eric Schimdt – este "o companie care este fondată în jurul științei măsurătorilor” și se străduiește să "sistematizeze tot” ceea ce face. Operând cu terabiți de date comportamentale, pe care le colectează prin motorul său de căutare și prin alte site-uri, el desfășoară mii de experimente zilnic, conform Harvard Business Review, și folosește rezultatele pentru a rafina algoritmii care controlează progresiv modul în care oamenii caută informația. Ceea ce a făcut Taylor pentru munca fizică, face Google pentru munca minții.
Compania a declarat că misiunea sa este "să organizeze informația din lume și să o facă universal accesibilă și utilă”. Ea încearcă să dezvolte "motorul de căutare perfect”, pe care îl descrie ca fiind ceva "care înțelege exact ceea ce vrei să spui și îți oferă înapoi exact ceea ce dorești”. În viziunea Google, informația este un fel de bun, o resursă utilitară care poate fi minată și procesată cu eficiență industrială. Cu cât "accesăm” mai multe fragmente de informație și cu cât le extragem mai repede esența, cu atât devenim niște gânditori mai productivi.
Unde se termină treaba asta? Sergey Brin și Larry Page, tinerii talentați care au fondat Google pe vremea când urmau doctoratul în informatică la Stanford, vorbesc adesea despre dorința lor de a transforma Google într-o inteligență artificială, într-o mașină asemănătoare lui HAL, care să se conecteze direct la creierul nostru. "Motorul de căutare suprem este ceva la fel de inteligent ca oamenii – sau mai inteligent decât ei”, spunea Page într-un discurs de acum câțiva ani. "Pentru noi, lucrul în domeniul căutărilor pe internet este un mod de a lucra la inteligența artificială”. Într-un interviu din 2004 pentru Newsweek, Brin spunea: "Cu siguranță, dacă ai avea toată informația din lume direct atașată creierului, sau un creier artificial care ar fi mai inteligent decât propriul tău creier, ar fi mai bine pentru tine”. Anul trecut, Page a afirmat, la o reuniune a oamenilor de știință, că "Google încearcă foarte serios să construiască o inteligență artificială și să vrea să facă asta la scară mare”.
O asemenea ambiție e naturală, chiar admirabilă, pentru câțiva înțelepți în ale matematicii, care au cantitate mare de bani și o mică armată de informaticieni la dispoziție. O întreprindere fundamental științifică, Google este motivat de dorința de a folosi tehnologia, cum ar spune Eric Schmidt – "pentru a rezolva probleme care nu au mai fost rezolvate vreodată”, iar inteligența artificială este mai serioasă problemă dintre acestea. De ce n-ar fi Brin și Page aceia care să o rezolve?
Totuși, afirmația lor subțire - că "ar fi mai bine” dacă creierele noastre ar fi ajutate, sau chiar înlocuite de o inteligență artificială – provoacă neliniște. Ea sugerează credința că inteligența ar fi rezultatul unui proces mecanic, o serie de pași care pot fi izolați, măsurați și optimizați. În lumea lui Google, lumea în care intrăm atunci când suntem online, nu prea există loc de incertitudini sau de contemplare. Ambiguitatea nu este începutul unei meditații, ci un defect care trebuie reparat. Creierul uman este doar un computer uzat moral care are nevoie de un procesor mai rapid și de un hard-disk mai mare.
Ideea că mințile noastre trebuie să funcționeze ca niște mașini de procesare a datelor de mare viteză nu este doar prezentă în modul de lucru al Internetului, ci este și modelul suprem de business în rețea. Cu cât navigăm mai repede în Rețea – cu cât apăsăm pe mai multe linkuri și cu cât intrăm pe mai multe pagini – cu atât apar mai multe șanse ca Google și alte companii să colecteze date despre noi și să ne alimenteze cu reclame. Cei mai mulți dintre proprietarii Internetului comercial au un interes financiar în colectarea fragmentelor de date pe care le lăsăm în urma noastră pe măsură ce sărim din link în link – cu cât mai multe fragmente, cu atât mai bine. Ultimul lucru pe care l-ar dori aceste companii este să încurajeze cititul relaxat sau gândirea lentă și concentrată. Este în interesul lor economic ca noi să fim distrași.
Sau poate sunt doar ipohondru. Așa cum există o tendință de a glorifica progresul tehnologic, tot așa există și o tendință de sens contrar de a așepta ce e mai rău de la orice nouă unealtă sau mașină. În dialogul platonician Fedru, Socrate deplânge dezvoltarea scrisului. El se temea că, pe măsură ce oamenii se vor baza pe cuvântul scris ca substitut pentru cunoașterea pe care o poartă în mintea lor, ei vor "înceta să-și exerseze memoria și vor deveni uituci”. Și, pentru că, vor primi "o cantitate atât de mare de informație fără instrucțiuni adecvate”, ei "vor crede că sunt foarte cunoscători, în vreme cei sunt de fapt, în cea mai mare parte, ignoranți”. Ei "se vor umple de vanitatea cunoașterii în locul cunoașterii adevărate”. Socrate nu greșea – noua tehnologie a avut adesea efectele de care se temea el – dar nu vedea în perspectivă. Nu putea să prevadă numeroasele moduri în care cititul și scrisul vor servi la răspândirea informației, vor stimula idei inovatoare și vor dezvolta cunoașterea umană (dacă nu chiar înțelepciunea).
Apariția tiparului lui Gutenberg, în secolul al XV-lea, a declanșat o altă încleștare. Umanistul italian Hieronimo Squarciafico se temea că răspândirea cărților va duce la lene intelectuală, făcând ca oamenii să fie "mai puțin studioși” și slăbindu-le mințile. Alții spuneau că ziarele în format mare și cărțile vor submina autoritățile religioase, vor înjosi munca învățaților și scribilor și vor duce la răzvrătiri și desfrâu. După cum spune prof. Clay Shirky de la Universitatea din New York, "Multe dintre argumentele pronunțate împotriva tiparului au fost corecte, chiar profetice”. Dar, din nou, pesimiștii nu își puteau imagina nenumăratele daruri pe care le va aduce cuvântul scris.
Deci, da, trebuie să vă îndoiți de îndoielile mele. Probabil că aceia care consideră că criticii Internetului sunt doar niște luddiți sau niște nostalgici vor avea în cele din urmă dreptate, și că mințile noastre hiperactive, burdușite de date, vor naște o epocă de aur a descoperirilor intelectuale și înțelepciunii universale. Dar, din nou, Internetul nu este alfabetul și, deși el ar putea înlocui tiparul, ceea ce produce el este cu totul diferit. Genul de lectură profundă pe care îl promovează un șir de pagini tipărite este valoros nu doar pentru cunoașterea pe care o dobândim cu ajutorul cuvintelor autorului, ci și pentru vibrațiile intelectuale pe care acele cuvinte le declanșează în mințile noastre. În spațiile tihnite deschise de lectura susținută, nederanjată, a unei cărți, sau de orice alt act de contemplare, noi facem propriile noastre asocieri, creăm propriile noastre inferențe și analogii, ne dezvoltăm propriile idei. Lectura profundă, așa cum spune Maryanne Wolf, nu se poate separa de gândirea profundă.
Dacă pierdem aceste spații tihnite, sau le umplem cu "conținut”, vom sacrifica ceva important nu numai în noi înșine, ci în cultura noastră. Într-un eseu recent, dramaturgul Richard Foreman a descris limpede această miză:
Vin dintr-o tradiție occidentală în care idealul (idealul meu) era structura complexă, densă, "precum o catedrală”, a unei personalități bine articulate, cu educație înaltă – un bărbat sau o femeie care poartă cu sine o versiune unică, elaborată personal, a întregii moșteniri vestice. [Dar acum] văd înăuntrul tuturor (inclusiv al meu) înlocuirea acestei densități interioare complexe cu un nou tip de sine – care se dezvoltă sub presiunea supraîncărcării de informații și tehnologiei lui "disponibil instant”.
Pe măsură ce suntem goliți de "repertoriul interior al acestei dense moșteniri culturale”, concluzionează Foreman, riscăm să ne transformăm în "oameni-clătită” – "întinși în strat subțire, pe măsură ce ne conectăm cu uriașa rețea de de informație accesată prin simpla apăsare a unui buton”.
Acea scenă din filmul 2001... mă urmărește. Ceea ce o face atât de mușcătoare, și atât de stranie, este replica emoțională a computerului ca reacție la dezasamblarea minții sale: disperarea sa pe măsură ce este deconectat, circuit cu circuit,a modul copilăresc în care îl imploră pe astronaut – "Simt… Simt… Mi-e frică” – și întoarcerea sa finală la ceea ce s-ar putea numi doar o stare de inocență. Revărsarea de sentimente a lui HAL contrastează cu lipsa de emoții care caracterizează personajele umane din film, care își fac treaba cu o eficiență aproape robotică. Acțiunile și gândurile lor par să fie dictate, ca și cum ar urma pașii unui algoritm. În lumea filmului 2001…, oamenii au devenit atât de mașinali încât cel mai uman personaj se dovedește a fi o mașină. Aceasta este esența profeției negre a lui Kubrick: dacă am ajuns să înțelegem lumea prin intermedierea computerelor, propria noastră inteligență se va aplatiza ca inteligență artificială.
Traducere: Porc Ușor
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.