Trăim în epoca cuvintelor fără lesă. Supraviețuim în epoca imaginilor scăpate din giganticul laborator-închisoare al unor minți bolnave. Cuvintele s-au sălbăticit, mușcă, pulsează înrăite în tâmplă, devorează, ucid. Imaginile roiesc spectral-narativ și ne inundă cu impresii, reacții și lumi scoase din minți. Cum să ne apărăm de o asemenea invazie fără precedent? Putem sta nepăsători? Cu siguranță, nu. Acestui soi pervers de redefinire a societății trebuie să-i răspundem fără întârziere. Dar cum? Ne vom prevala de discursuri minuțios închegate? Vom „spoi marea cu valuri”?

Am ajuns într-un moment delicat al viețuirii noastre în acest veac. Foarte mulți au sperat că, după decembrie ’89, vom avea în sfârșit libertatea de gândire și de expresie. Și, într-adevăr, au fost tipărite cantități uriașe de cărți, reviste, ziare, și oricine s-a putut exprima, competent sau incompetent, pe teme dintre cele mai diverse. Suntem mulțumiți? E o soluție să vorbim și iar să vorbim, să scriem sufocând lumea cu talentul nostru, să sfătuim după cum intuiția politică înrobitoare ne sugerează?

România e în asediu. Și nu mă refer aici la politică. Nu mă refer la furt, la rapt, la corupție, la investigații, la treburile care nu merg deloc, la oamenii incompetenți puși în funcții de răspundere, la tot ce frământă oarecum iluzoriu și superficial bietele noastre minți. Fiindcă acestea sunt doar imagini-capcană, teme-capcană ce ne sleiesc. Ne sunt aruncate astfel de „ciosvârte” ca unei haite de fiare ce trebuie să devoreze, iar noi devorăm.  Discutăm la nesfârșit despre penali, despre arestări, despre reforme, despre americani, ruși, maghiari. O facem la serviciu, pe stradă, acasă și, mai grav, o facem chiar și atunci când suntem singuri. Deși ar trebui ca „discuțiile” să înceteze, ele capătă contur înlăuntrul nostru, „se povestesc” delirant. Oare într-acolo trebuie orientată energia noastră?

Implicarea noastră în „discuții” are consecințe. În primul rând, suntem cuprinși într-un „program” special de deviere de la sensul viețuirii noastre pe acest pământ, de la mărturisirea cea adevărată. Ironia e că ajungem să credem că soluțiile sunt „discuțiile” însele. Și dobândim „convingerea” că noi chiar participăm într-un mod curajos și direct la așezarea treburilor în această țară. Este incredibil cât suntem de naivi și de influențabili, dar toate au o explicație. Nu ne preocupă faptul că ne punem false probleme, că exersăm false dialoguri, că se ivesc în gândurile noastre tulburi false soluții, că ne clădim existența de zi cu zi pe argumente superficiale. Trăim la suprafață și ne e de ajuns. „Sursele” noastre sunt la vedere, sunt „informați”, spunem „adevărul” și suntem stupefiați că nu se mișcă nimic în țărișoara asta. Noi ne-am făcut „datoria”, lucrurile merg prost.

Acumulăm dezamăgiri. Participăm în continuare la „discuții”, dar ca niște oameni care au dus „lupte”, ca niște „veterani”, având în minte ce-ar trebui să se facă în țară, cum ar trebui limpezite lucrurile, care sunt potrivnicii, geniile rele și țapii ispășitori, ce reforme, ce legi, ce ordonanțe de urgență ar fi necesare, în fine, o întreagă logistică de suprafață. Nu știu câți rezistă să nu se „înarmeze” și să intre în „discuții”. Nu știu câți pot contesta sensul „patriotic” al „implicării”. Ne pricepem și asta ne dă forță. Sunt mulți și asta ne dă curaj. Fierbe sângele în noi, „discuțiile” sunt aprinse, ne dezlănțuim și ucidem în această teribilă încleștare.

Ne indignăm cu telecomanda în mână. Noi „știm” cum trebuie să meargă lucrurile, dar „ăștia” (nenorociții) trag sfori, sunt vicleni și pot deturna chiar și „perspectiva” unui întreg popor. Nu ne gândim o clipă că trăim o fantasmă, că patinăm pe iluzia gândului tern de suprafață, că avem obișnuința bolnavă de a explora orizontalitatea în toată neînsemnătatea ei. Zi de zi urmărim „ce se mai întâmplă”, care sunt actorii, evenimentele, detaliile. Vrem să nu trăim „sub pământ”, să fim „la curent”, să avem „calitate”, să fim cetățeni onorabili care participă la viața cetății.

Împreună construim, piatră cu piatră, giganticul imperiu al deznădejdii. Dăm la pedale cu lanțul sărit. Deviem. O sumedenie de devieri politice ale gândului. Un gând slab și epuizat care nu-i în stare să suporte altă perspectivă decât ceea ce-i pământesc, vremelnic, efemer. Noi dăm întâietate îndeletnicirilor zilnice. Suntem concentrați pe mâncare, îmbrăcăminte, încălzire, gospodărire, întâlniri, vizionări, realizări. De-aici vin și „discuțiile” interminabile. De-aici provin blocajele, panica, blazarea, deznădejdea, frica, plictiseala, suferința și cele mai dureroase nedumeriri din viața noastră. Fantasmele ce bântuie prin mințile noastre ne prilejuiesc „călătorii”, „excursii”, „plimbări” printr-un teritoriu fără ieșire. România din mințile noastre e o biată plăsmuire a gândului nostru bolnav, muribund. Falsele noastre entuziasme, falsele noastre dispoziții de luptă, falsele reuniri sub stindardul schimbărilor esențiale în România, toate acestea sunt premisele imperiului deznădejdii care se edifică uluitor în cuget. Nu ne-o spune mai nimeni, fiindcă în jurul nostru sunt combatanți care au același crez fals. Ne îndreptăm spre „locurile” unde suntem trimiși de falsele noastre convingeri. 

Putem oare răzbate prin tot acest desiș al vieții fizice și psihice, prin tot acest rulaj al impresiilor de suprafață? Cum o putem face? Doar Dumnezeu poate vindeca gândul de pornirea lui bolnavă, de devierile lui politice, de superficialitate. Iar noi trebuie să ne dedicăm zilnic exercițiilor de recuperare a adevăratei mărturisiri care atât de mult ne lipsește. Știu, pare aproape imposibil să mergem contra curentului, dar adevărata mărturisire obligă.

Într-un celebru roman al lui Dostoievski, prințul Lev Nikolaevici Mîșkin se-ntoarce în Rusia, după ce lipsise vreme de mai bine de patru ani din cauza bolii tratate la un sanatoriu din Elveția. În Rusia, prințul Mîșkin încearcă să se integreze în societate, dar societatea îl respinge. Este considerat „idiot”. De ce? Pentru noblețea lui, într-o lume rapace și egoistă. Pentru iubirea lui sinceră, într-un univers inundat de trădări și minciună. Pentru liniștea, blândețea și inteligența lui, într-o omenire continuu frământată de patimi, griji meschine și răzbunare. Prințul susținea ceva incredibil, anume că frumusețea va salva lumea. Dar spusele sale sunt puse la îndoială. El era un copil în lumea unor adulți angrenați într-o luptă „adevărată”.

În plan simbolic, prințul e un mărturisitor. El vine în lumea noastră dintr-o altă lume, unde tot noi l-am exilat prin versatilitatea proprie. Suntem bolnavi, dar convenim în unanimitate să negăm acest lucru. Suntem dispuși să sacrificăm pe oricine ne-ar spune-o sincer. Prințul Mîșkin e prea delicat pentru a o face, dar se-ntâmplă ceva cu totul neașteptat. Fără să acuze pe nimeni, simpla sa prezență îi demască pe ipocriți, pe resentimentari, pe oamenii care se chinuie unii pe alții transformând existența într-o cursă ambițioasă. El este un profet care a venit să ne reamintească sensul viețuirii pe acest pământ într-un moment de totală amnezie. Trece discret prin lumea gândurilor noastre, dar este exclus de preocuparea noastră excesivă pentru „discuții”. Suntem prea „prinși”, iar prezența lui e insuportabilă tocmai prin faptul că reprezintă libertatea de a fi.

Curajul mărturisirii. Prințul reînvestește sensul acestei mărturisiri sau al acestui curaj. Zăbovirea noastră în desișul vieții fizice și psihice a lăsat urme adânci. Poate părea halucinant, dar noi avem nevoie de o realfabetizare în plan duhovnicesc. Sunt multe noțiuni fundamentale pe care le-am falsificat în conținutul lor. Însăși mărturisirea necesită un conținut adecvat, un conținut al Duhului întru care nu ne-am odihnit. Hăituiți de impresiile și întipăririle imediate, nepăsători la aprofundare, adâncire, echilibru, ne-am trezit legatarii unei atitudini sfidătoare și ai unui comportament duplicitar.

Mărturisirea nu e doar un act exterior, o luptă în afară. Aici e devierea primejdioasă a gândului. Mărturisirea înseamnă adâncire, oprirea cu orice preț a fluxului de evenimente exterioare, a acumulărilor narative care ne distrag de la țelul nostru. Nu putem mărturisi pe Hristos fără Viață în noi înșine. Nu putem gira această dezbinare: vrem să mărturisim cu orice preț, dar lăuntric suntem lipsiți de mărturisire. Prințul Mîșkin e rechizitoriul cel mai dur ce ni se aduce pentru această jonglerie meschină. Problema noastră e că nu ne considerăm câtuși de puțin „idioți”. Noi suntem cei ce nu avem nevoie de medic, specialiști în probleme de suprafață, profesori în concepte și discursuri, neîntrecuți susținători ai ideii de salvare a lumii. Care lume? Această junglă în care întâlnim la tot pasul prilejuri de-a ne răni unul pe altul? Și cum vom salva noi ceva când nu suntem în măsură să ne salvăm pe noi înșine din banalitatea „discuțiilor”, din plictisul îndatoririlor lumii acesteia?

 

Atunci când viața noastră nu e doar o întindere pustie pe orizontală, noțiunile capătă un sens uimitor. Fără să le compunem noi prin exercițiu logic rațional, răspunsurile demne vin în situațiile care se ivesc aproape zilnic, aproape clipă de clipă. Din lucrarea lăuntrică, din zbaterea noastră continuă de a ne curăți mintea de patimi înjositoare, dobândim libertatea de a răspunde celor care vor să ne mâne ca pe o turmă de oi prin scaieți și mărăcini. Fără vindecare, fără rugăminte sinceră și insistentă către Tămăduitorul minților și al inimilor, nu putem înțelege ce-i libertatea, nu putem asuma gesturi și fapte demne, nu putem „acoperi” noțiunile pe care le folosim nelegitim. Dar pășind pe calea curățirii de patimi, pe uimitoarea cale a pocăinței lăuntrice, începem să înțelegem că mărturisirea noastră a și început. 

Mărturisirea începe înlăuntru, dar nu se poate tăinui la nesfârșit. Această frumusețe a mărturisirii se înfățișază ca fapt istoric, ca istorie, și este minunat că se întâmplă așa. Dumnezeu răspunde astfel unei societăți bolnave, unei lumi ucigașe, aducând înainte martori. Din când în când apar evenimente publice la care trebuie să fim prezenți. Acolo e necesară mărturisirea noastră. Un astfel de eveniment este și cel al Referendumului pentru familie, din 7 octombrie. Votând pentru definirea termenului de „soți” ca „bărbat și femeie” în definiția constituțională a căsătoriei, mărturisim nădejdea noastră într-o societate normală, având ca model familia tradițională. Dumnezeu ne solicită calitatea de martori într-un moment istoric precis. Nu e vorba de un gest politic, ci de a răspunde demn acestei chemări. Alături de noi va fi și prințul Mîșkin, cel care încă crede că frumusețea va salva lumea. Înrudirea noastră constă tocmai în acest gest de mărturisire și de încredințare. Și noi credem că frumusețea va mântui lumea, și noi credem că, având înlăuntrul nostru Frumusețea, vom fi în măsură să răspundem de fiecare dată minciunii, perversității, nefirescului, urâțeniei. Și noi suntem încredințați că Dumnezeul nostru nu ne-a abandonat unei lumi în derivă, ci ne ocrotește cu iubire și ne îndrumă spre ceea ce-i frumos, bun și adevărat.

Vom martori. Vom fi prezenți. Și vom fi acolo unde Dumnezeu vrea să fim, dând răspunsurile pe care El ni le cere. Ne obligă iubirea față de El. Ne obligă  istoria însângerată a luptelor lăuntrice purtate de bărbații desăvârșiți pe care România i-a dat și pe care nu va înceta să-i dea. 

 

Articol apărut în numărul din octombrie al revistei Familia Ortodoxă