Acum câteva zile, psihologul Nicoleta Vascan arăta suferința prin care trec copiii ai căror părinți sunt plecați în străinătate. Unii dintre ei sunt lăsați în grija bunicilor sau a rudelor, iar alții în plata Domnului...
Dacă argumentele doamnei psiholog nu au fost suficiente, scrisoarea unei fetițe de 14 ani, Maria-Teodora-Lăcrămioara Rotărescu, din Pogonele Buzău, vorbește de la sine de suferința prin care trece un copil părăsit de părinți.
Textul a fost publicat pentru prima oară în Revista „ Familia Ortodoxă,” de unde îl redăm integral:
Iubita mea mamă,
Mi-ai spus cândva că ceea ce ți-a marcat existența se ascunde în frumusețea clipei în care m-ai cunoscut. Ai închis strâns ochii, ți-ai deschis larg inima și ai ascultat țipătul meu de salut către întreaga lume ca pe cea mai frumoasă melodie din viața ta. Ți-au spus că ai o fetiță și ai iubit-o atât de mult încă din prima clipă, încât întâia îmbrățișare a fost revărsarea dragostei, tandreței și emoțiilor adunate timp de nouă luni către acel suflet mic înconjurat de brațele tale. M-ai lipit de pieptul tău și ai simțit cum ne circulă același sânge prin vene, cum sunt desprinsă din carnea ta și cum inimile noastre vibrează în același ritm.
Te-ai bucurat atât de mult de mine, fiica ta, începând cu prima mea suflare, primul zâmbet, prima dată când m-ai alăptat, primul sărut pe creștet de la tatăl meu, primele lacrimi ale bunicilor, prima rază de lună care m-a atins în întâia noapte, prima hăinuță, primul dinte, primul cuvânt, prima dată când am mâncat cu lingurița, primul pas. Mi-ai spus cum păstrezi aceste momente ale vieții mele în inimă și cum îți vei aminti mereu de ele cu aceeași dragoste. Știu, mama. Îți vei aduce mereu aminte de ceea ce ai trăit alături de mine.
Însă, rămâne ceva ce tu ai uitat. Mie mi-e imposibil să-mi amintesc aceste etape. Eram prea mică, era pe vremea netimpului din viața mea. Din păcate, rămâne o singură amintire prea trează din trecutul meu. Ziua aceea de vară aproape ofilită când m-ai ținut strâns, strâns în brațe, plângând, și mi-ai spus: „Mă voi întoarce, iubita mea. Promit. Să fii cuminte! Te iubește mami mult! Cel mai mult pe lume”. După o oră, bunica mi-a luat ușor palma într-a sa și am făcut amândouă cu mâna către cer, în timp ce un avion alb săgeta azurul. Două mâini, un singur mare dor. Ea mamă, și eu fiică. Iar tu, plecată în străinătate ca să ne fie nouă bine.
Dorul de tine, mamă, nu are început, și nici sfârșit. M-am contopit cu el în seara acelei zile de vară aproape ofilită, când locul tău în pat a rămas liber. Și-n locul brațelor tale drăgăstoase am întâlnit cearșafurile albe și reci, amorțite de singurătate sub lumina lunii. Atunci, la doar trei ani și-o vară, am înțeles că viața nu e doar așa cum îmi doresc eu să fie. Și-am plâns că vreau la mama.
Pe măsură ce lunile treceau, am înțeles că ești departe și nu voi putea să te văd curând. Mă sunai și-mi spuneai că muncești ca să îmi cumperi păpușa mare pe care mi-o doream de mult. Mă durea atât de tare să îți aud vocea, încât nu suportam să vorbesc prea mult cu tine. În timp ce vorbeam, îți auzeam lacrimile curgând pe obraji. Și cred că și tu, pe ale mele.
Mi-a fost greu în lipsa ta, mamă. N-ai fost la prima serbare de la grădiniță. Și nici la cea de Ziua Mamei. Acolo, pe scaunul gol care ar fi trebuit să fie al tău, mi-am așezat dorul de tine și l-am lăsat să-mi asculte el poezia pentru mama. Când ne-au spus într-o primăvară să o desenăm pe mama, toți copiii s-au străduit să le iasă cel mai frumos portret. Eu te-am desenat cu spatele. Educatoarea m-a întrebat de ce nu ți-am desenat chipul. I-am răspuns că am uitat cum arată.
Mamă, aveam atât de mare nevoie să-ți ating fața, brațele, părul, să cresc în mirosul tău… N-ai fost cu mine în prima zi de școală, și nici de ziua mea, în fiecare an. Pe mine nu m-a așteptat niciodată mama mea să ies de la ore și să mergem acasă, cum îi așteptau mamele pe ceilalți copii. Eu nu am pictat, n-am cântat, n-am dansat și nu am alergat prin ploaie cu mama mea. Pe mine nu m-a ținut mama de mână în momentele grele și n-a fost lângă mine să-mi șteargă lacrimile. Am crescut cu un gol imens, pe care nu-l va umple nimeni vreodată. Lipsa ta, mamă, în floarea copilăriei, și-a pus amprenta asupra vieții mele. Dar nu te condamn. Îți mulțumesc. Pentru că ai făcut totul spre binele meu.
Pe de altă parte, acolo, într-o țară îndepărtată, ai muncit din greu pentru a-mi asigura viitorul. Mâinile tale, tocite prea devreme de munca înzecită, au uitat cum e să gătești pentru fiica ta. Sau cum e să o pieptăni. Sau să o mângâi. Te-ai privat de bucuria de a-mi fi alături în copilărie, pentru a ne putea bucura împreună de un viitor fără griji. Aș fi preferat să n-am nimic din toate, dar să fiu săracă lângă mama. Să trăim împreună, să ne sprijinim una pe cealaltă. Știu, mamă, și ție ți-a fost tare greu departe de mine. Și tu ai plâns, mult mai mult decât mine, de dor. Și știu că uneori le-ai fi lăsat pe toate, doar ca să te întorci acasă, la familia ta. Dar te-ai gândit la viitor și ai muncit în continuare. Of, viitorul ăsta care mi-a furat mama… Prea mulți oameni trăiesc pentru viitor, uitând să se bucure de prezent. Dacă prezentul meu ai fi fost tu, un prezent continuu, m-aș fi bucurat de tine, mamă, cum se bucură ceasul de timp, stelele de noapte și zmeul de vânt.
Mi-e dor de tine, mamă, neîncetat. Mi-e dor de privirea ta frumoasă, de ochii tăi care mi-au vegheat atent primii ani din viață. Mi-e dor să-mi afund capul în părul tău și să îmi umplu plămânii de mirosul tău.
Dar știu că va veni și ziua întoarcerii. Ziua în care vei veni definitiv acasă și vom fi fericite împreună. Și-atunci, mă voi transforma din copilul netrist într-un copil cu adevărat fericit.
Mamă, te iubesc și mi-e dor de tine. Am nevoie să trăiesc sub privirea ta, să fii alături de mine. Aștept cu atât de multă ardoare ziua când te vei întoarce acasă!
Tu ești soarele meu. Ce păcat că eu sunt luna…
Hai să ne unim odată pentru totdeauna într-o eclipsă totală de dor!
Cu iubire,
fiica ta
Maria-Teodora-Lăcrămioara Rotărescu (14 ani)
Pogonele, Buzău
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
Dar răspunzători de aceasta suferința a tuturor copiilor, rămași singuri fără părinți, sunt guvernanții noștri, care-n-au nici o treaba cu țara asta, cu poporul roman si cu problemele poporului. Guvernează doar pentru ei și pentru implementarea ordinelor venite de la Bruxel, pentru străini . N-au nici o legatura guvernanții noștri cu poporul roman care i-a pus acolo. Au dat toate resursele țării strainilor. Pe NIMIC! Acum au început sa aducă străini in țara “sa muncească” asigura migranților străini de toate, in numele umanitarismului... sunt mari umanitariste! Ce ipocrizie. Nu văd suferința copiilor si a poporului roman! Pana când va mai răbda poporul roman, asemenea guvernanți, care de 29 de ani au distrus si vândut țara la mezat??? Sa nu mai aibă romanul nici ce munci, nici unde munci!!! “ Sa nu dea Dumnezeu cel sfânt, Sa vrem noi sânge, nu pământ... Când nu vom mai putea răbda...H... sa fiți, nu ve-ți scapă nici in mormânt”...