Cristina Rusu este una dintre mamele din Arad care a fost nevoită să își ducă copilul la Secția de Boli Infecțioase Copii.
Povestea ei este cutremurătoare, iar ceea ce este poate cel mai trist este că povestea nu este atât de axată pe condițiile din spital, cât mai ales din cauza actului medical.
Mai jos puteți citi întreaga poveste a Cristinei, poveste scrisă chiar de ea și trimisă prin președintelui Consiliului Județean Arad, Iustin Cionca, și făcută publică de specialarad.ro.
„SCRISOARE DESCHISA CATRE DOMNUL CIONCA IUSTIN, PRESEDINTE AL CONSILIULUI JUDETEAN ARAD
Domnule Iustin Cionca, va scriu dumneavoastră pentru că sunteți președintele Consiliului Județean Arad, instituția care administrează Spitalul Clinic Județean Arad. Vă scriu pentru a vă povesti felul în care mi-am petrecut noaptea de vineri. Vă scriu pentru a vă descrie cea mai urâtă și traumatizanta noapte din viata mea. Si din pacate, s-a intamplat intr-un loc unde ar fi trebuit sa ne simtim in siguranta, eu si copilul meu. Va scriu ca unui tata, dar va scriu si ca unui om politic, care are in administrare Sectia de Boli Infectioase Copii a municipiului Arad.
Deci, sa incepem cu inceputul. Fetita mea a varsat si a facut diaree. S-a deshidratat si bineinteles, ca o mama responsabila ce sunt, m-am prezentat ce ea la sectia U.P.U. Nu voi face referire la atitudinea execrabila a pediatrei si a asistentei de garda. Nu voi face referire la faptul ca i-a fost administrata o perfuzie doar la insistentele mele. Nu voi face referire nici la faptul ca in cele 3 ore cat am stat la perfuzie, NIMENI nu a venit sa vada de fetita mea, cu toate ca tot personalul statea de povesti, la suc si la prajituri. Da, ati citit bine. Mancau prajituri in fata copilului meu cu enteroviroza.
Nu voi face referire nici la faptul ca am cerut un pahar de plastic, sa-i pun niste apa fetitei mele deshidratate, care plangea de sete, de la automatul de apa Fantana, amplasat pe holul de asteptare si ca am fost refuzata, cu toate ca inauntru erau o gramada de pahare de unica folosinta. Toate acestea tin de bun – simt si de omenie si dumneavoastra nu aveti cum sa le impuneti angajatilor din Spitalul Judetean sa fie oameni. Dar ceea ce s-a intamplat mai departe depaseste orice imaginatie.
La insistentele doctoritei de garda, cu sufletul indoit, am acceptat sa-mi internez fetita la Sectia de Boli Infectioase. Am intrat acolo, impacata fiind ca o fac pentru binele copilului. Am mai fost internata cu ambii copii, in orase diferite, pe sectii diferite. Nu am fost niciodata deranjata de conditiile care lasa de dorit din spitalele noastre, atata timp cat actul medical a fost ok. Dar ceea ce se intampla in aceasta sectie nu se poate numi act medical.
Deci, la ora 18 ne internam, o asistenta draguta completeaza o suta de hartii, cu toate ca fetita mea era in stare grava, dupa spusele lor si avea nevoie urgent de rehidratare cu perfuzii. Astea sunt formalitatile, am inteles. Ma anunta ca sansele sa plecam cu alte boli de pe sectie sunt de 50 %, dar sa fim totusi optimisti. Mai fac o ultima incercare de a obtine tratament fara a ma interna in acel lagar de exterminare, dar sunt refuzata. Starea este grava si punct. Ajungem in salon, unde asteptam nici mai mult, nici mai putin de 40 de minute, sa ni se puna perfuzia. Intr-un salon de maxim 6 metri patrati si 2 paturi, suntem in scurt timp, 4 mamici si 4 copii, cu patologii diferite. Bineinteles, si acesti copilasi proaspat internati asteapta cate o ora, doua, sa vina cineva sa le puna perfuziile. Pe sectie, exista o singura asistenta.
Nu exista decat 2 dispozitive pentru agatat perfuziile, asa ca ai nostrii copii stau bot in bot, o fetita tuseste pe a mea, la fiecare minut. Nimeni nu le spune acestor mamici nimic. Nici ca trebuie sa recolteze scaunul, nici ca nu au voie sa administreze copiilor lor lichide si alimente. Nu li se dau olite, tavite pentru varsaturi, nimic. Le fac eu tot instructajul, avusesem norocul sa-mi dea toate informatiile asistenta care ne-a facut internarea si care intre timp iesise din tura. Unuia dintre copilasi nu-i merge bine perfuzia, in 6 ore i s-a scurs undeva la 10% din ea. In conditiile in care avea nevoie de rehidratare urgenta. Dar nu prea avem pe cine sa anuntam, timp de minim o ora, pe sectie nu mai poate fi gasit nimeni, nici doctor, nici asistenta.
Intr-un final, anuntam, dar nu se face nimic, se scutura putin perfuzia, care reporneste putin, pentru a se opri din nou. Cum va spuneam, cu noi in salon, avem o fetita care tuseste rau de tot, dar rau de tot. Dupa vreo 3 ore de la internare, mama incepe sa-si revina din socul initial si intreaba asistenta daca nu i se va administra ceva pentru tuse. Ea se internase din cauza tusei. Dupa jumatate de ora, vine raspunsul: i-a fost prescris un siropel de tuse, dar nu exista in farmacia spitalului. De temperatura copiilor nu ne intreaba nimeni, fiecare mama, cu termometrul de acasa, verifica din proprie initiativa temperatura copiilor si surpriza: un 39,8, un 39,6. Intre timp, un copilas vomita prin tot salonul, mamica saraca nu stie intre ce sa se imparta, sa curete sau sa stea cu copilul care vrea sa-si smulga branula. Din nou, nimeni prin zona.
Nu pot sa va descriu neputinta, umilinta si dezorientarea din ochii mamelor. Fetita mea are 38 temperatura. Mi se spune ca in afara de jumatate de algocalmin, nu au ce sa-i dea. A mea e prea mica, nu inghite pastile, asa ca stam cu febra. Cand ne internam, doamna doctor imi spune ca la ora 22, fetita va primi ceai de menta si biscuiti, ea plange de foame si de sete, nemancand nimic toata ziua. Bineinteles ca nu mai vine nimeni cu ceai si biscuiti. In sectia de Infectioase, nu are voie sa intre nimeni, deci mamele sunt un fel de prizoniere. Nu pot merge nici pana la toaleta, nu le poate inlocui nimeni. Nu poti iesi nici pana la usa, sa iei ce-ti aduce familia, pentru ca nu poti lasa singur un copil in perfuzii. Va repet, sectia a fost a nimanui in jumatate din timpul cat am stat internata. Adica nici urma de doctorita, infirmiera, asistenta. Dupa cateva ore de la internare, intreb asistenta daca ii vor face fetitei analize. Doar de aia m-am internat, perfuzii ii puteam administra si acasa. Mi se raspunde ca in weekend laboratorul este inchis.
Adica urma sa stam inca 2 zile, cu tratament cu antibiotic intravenos, fara a avea un diagnostic clar. La internare, mi se comunica ca fetita mai are nevoie de minim 5 perfuzii, i se fac doar 2. Perfuziile le oprim noi mamele, cand se termina, in 10 ore cat am stat internate, doamna doctor nu a dat pe la noi, iar asistenta s-a uitat o singura data la perfuzie. Iar acum vine partea cea mai urata a acestei sectii, si anume faptul ca, copiii care au deja 7 ani impliniti, sunt internati SINGURI!!! Da, ati auzit bine. Mamele nu au voie nici macar sa intre la ei. Nici sa le dea mancare, nici sa-i stearga la fund, nici sa-i ingrijeasca, nici sa-i spele. Sunt copii cu diaree si varsaturi, copii cu scarlatine, hepatite, etc, majoritatea cu regim alimentar, cu febra, deci care trebuie strict supravegheati si ingrijiti. Daca mamele incearca sa intre pe sectie, sunt scoase afara cu paza.
Minunat, nu? Daca eu l-as lasa pe baiatul meu de aproape 10 ani singur o zi si o noapte in acea sectie, cred ca l-as lua pe jumatate mort. La internare i s-a sugerat si unei mamici de la noi din salon sa lase micuta de un an si zece luni singura. Probabil vor exista explicatii pentru aceste decizii, ca nu exista spatiu suficient, ca e sectie de infectioase. Dar atunci, ar trebui sa existe personal suficient, care sa aiba grija de acesti copilasi. In salonul din fata noastra, a fost internat in acelasi timp cu noi, un baiat cu diagnostic de meningita (nu stiu cum a fost pus diagnosticul, atata timp cat laboratorul nu functiona), fara mama lui, bineinteles, care timp de 10 ore doar a zacut, nu i-a dat nimeni nici un pahar cu apa. Pana la urma, mama lui l-a mutat la Timisoara, unde i s-au facut analizele si i s-a spus ca nu e vorba de nicio meningita. Dar o zi au apucat sa bage in el cele mai puternice antibiotice. Nu are rost sa va mai spun ca pana la ora 4 dimineata, cand noi am parasit spitalul pe semnatura, toate becurile au stat aprinse, toti copiii au plans non stop, neavand loc in paturi, si nu am inchis un ochi, nici eu, nici fata. Cand am plecat, am intrebat asistenta daca ea si-ar interna acolo copiii, iar raspunsul ei a fost: nici in ruptul capului. Asta spune tot.
La plecare, am fost anuntata ca trebuie alertat Sanepid-ul, care probabil imi va trimite politia la usa, pentru ca sunt o mama iresponsabila. Ii multumesc lui Dumnezeu ca am luat aceasta decizie, cu multa odihna si cu perfuzii administrate la domiciliu, mi-am pus fata pe picioare intr-o zi. Nu are rost sa va spun in ce stare am scos-o de acolo, rupta de oboseala, simtindu-se mai rau decat la internare. Sa va mai spun ca la plecare, asistentei i s-a facut mila de noi si i-a administrat fetitei pentru febra un paracetamol injectabil, cu toate ca imi spusese deja ca nu are ce sa-i dea si statusem 10 ore cu febra. Dar nu o judec, probabil ca astea sunt resursele cu care trebuie sa se descurce.
In concluzie, m-am simtit ca intr-un lagar de exterminare, si va repet, am multe internari la activ, in multe sectii din orase diferite. Dar copiii mei au fost mereu bine ingrijiti, iar ceea ce am trait in aceasta sectie nu seamana cu nimic din ce ar trebui sa insemne un spital de copii. Si in plus, pentru aceste servicii minunate, mai trebuie sa si achitam o suma de 10 ron pe zi, cu toate ca suntem asigurate. Va rog public sa imi comunicati ce este de facut pe mai departe, pentru ca sufletul meu de mama nu ma lasa sa stau cu mainile in san. Initial, am crezut ca ceea ce am trait noi a fost o exceptie, dar in scurt timp am aflat ca sunt o gramada de mame care au aceeasi parere cu a mea. Si din cauza acestei sectii, care ofera servicii medicale demne de Evul mediu, au avut loc nenumarate tragedii. Doar ca parintii isi ling ranile si nu au gasit inca forta necesara sa ia masuri.
Eu cred cu tarie ca meritam mai mult, noi, platitorii de taxe din acest oras si mai ales copilasii nostrii. Nu mai vreau sa treaca nimeni prin ce am trecut noi. Sunt sigura ca se pot gasi solutii, macar pentru suplimentarea personalului. Suntem un grup de minim 100 de mamici, care suntem pregatite sa facem publice experientele traumatizante traite in aceasta sectie si care ne gandim sa protestam pasnic, in viitorul apropiat, pentru a atrage atentia autoritatilor locale cu privire la aceste probleme.
Va multumesc pentru atentia acordata, va stiu un om integru si dornic de a ajuta si de a schimba in bine Aradul si imi pun toate sperantele in dumneavoastra. Cristina Rusu”.
Povestea ei este cutremurătoare, iar ceea ce este poate cel mai trist este că povestea nu este atât de axată pe condițiile din spital, cât mai ales din cauza actului medical.
Mai jos puteți citi întreaga poveste a Cristinei, poveste scrisă chiar de ea și trimisă prin președintelui Consiliului Județean Arad, Iustin Cionca, și făcută publică de specialarad.ro.
„SCRISOARE DESCHISA CATRE DOMNUL CIONCA IUSTIN, PRESEDINTE AL CONSILIULUI JUDETEAN ARAD
Domnule Iustin Cionca, va scriu dumneavoastră pentru că sunteți președintele Consiliului Județean Arad, instituția care administrează Spitalul Clinic Județean Arad. Vă scriu pentru a vă povesti felul în care mi-am petrecut noaptea de vineri. Vă scriu pentru a vă descrie cea mai urâtă și traumatizanta noapte din viata mea. Si din pacate, s-a intamplat intr-un loc unde ar fi trebuit sa ne simtim in siguranta, eu si copilul meu. Va scriu ca unui tata, dar va scriu si ca unui om politic, care are in administrare Sectia de Boli Infectioase Copii a municipiului Arad.
Deci, sa incepem cu inceputul. Fetita mea a varsat si a facut diaree. S-a deshidratat si bineinteles, ca o mama responsabila ce sunt, m-am prezentat ce ea la sectia U.P.U. Nu voi face referire la atitudinea execrabila a pediatrei si a asistentei de garda. Nu voi face referire la faptul ca i-a fost administrata o perfuzie doar la insistentele mele. Nu voi face referire nici la faptul ca in cele 3 ore cat am stat la perfuzie, NIMENI nu a venit sa vada de fetita mea, cu toate ca tot personalul statea de povesti, la suc si la prajituri. Da, ati citit bine. Mancau prajituri in fata copilului meu cu enteroviroza.
Nu voi face referire nici la faptul ca am cerut un pahar de plastic, sa-i pun niste apa fetitei mele deshidratate, care plangea de sete, de la automatul de apa Fantana, amplasat pe holul de asteptare si ca am fost refuzata, cu toate ca inauntru erau o gramada de pahare de unica folosinta. Toate acestea tin de bun – simt si de omenie si dumneavoastra nu aveti cum sa le impuneti angajatilor din Spitalul Judetean sa fie oameni. Dar ceea ce s-a intamplat mai departe depaseste orice imaginatie.
La insistentele doctoritei de garda, cu sufletul indoit, am acceptat sa-mi internez fetita la Sectia de Boli Infectioase. Am intrat acolo, impacata fiind ca o fac pentru binele copilului. Am mai fost internata cu ambii copii, in orase diferite, pe sectii diferite. Nu am fost niciodata deranjata de conditiile care lasa de dorit din spitalele noastre, atata timp cat actul medical a fost ok. Dar ceea ce se intampla in aceasta sectie nu se poate numi act medical.
Deci, la ora 18 ne internam, o asistenta draguta completeaza o suta de hartii, cu toate ca fetita mea era in stare grava, dupa spusele lor si avea nevoie urgent de rehidratare cu perfuzii. Astea sunt formalitatile, am inteles. Ma anunta ca sansele sa plecam cu alte boli de pe sectie sunt de 50 %, dar sa fim totusi optimisti. Mai fac o ultima incercare de a obtine tratament fara a ma interna in acel lagar de exterminare, dar sunt refuzata. Starea este grava si punct. Ajungem in salon, unde asteptam nici mai mult, nici mai putin de 40 de minute, sa ni se puna perfuzia. Intr-un salon de maxim 6 metri patrati si 2 paturi, suntem in scurt timp, 4 mamici si 4 copii, cu patologii diferite. Bineinteles, si acesti copilasi proaspat internati asteapta cate o ora, doua, sa vina cineva sa le puna perfuziile. Pe sectie, exista o singura asistenta.
Nu exista decat 2 dispozitive pentru agatat perfuziile, asa ca ai nostrii copii stau bot in bot, o fetita tuseste pe a mea, la fiecare minut. Nimeni nu le spune acestor mamici nimic. Nici ca trebuie sa recolteze scaunul, nici ca nu au voie sa administreze copiilor lor lichide si alimente. Nu li se dau olite, tavite pentru varsaturi, nimic. Le fac eu tot instructajul, avusesem norocul sa-mi dea toate informatiile asistenta care ne-a facut internarea si care intre timp iesise din tura. Unuia dintre copilasi nu-i merge bine perfuzia, in 6 ore i s-a scurs undeva la 10% din ea. In conditiile in care avea nevoie de rehidratare urgenta. Dar nu prea avem pe cine sa anuntam, timp de minim o ora, pe sectie nu mai poate fi gasit nimeni, nici doctor, nici asistenta.
Intr-un final, anuntam, dar nu se face nimic, se scutura putin perfuzia, care reporneste putin, pentru a se opri din nou. Cum va spuneam, cu noi in salon, avem o fetita care tuseste rau de tot, dar rau de tot. Dupa vreo 3 ore de la internare, mama incepe sa-si revina din socul initial si intreaba asistenta daca nu i se va administra ceva pentru tuse. Ea se internase din cauza tusei. Dupa jumatate de ora, vine raspunsul: i-a fost prescris un siropel de tuse, dar nu exista in farmacia spitalului. De temperatura copiilor nu ne intreaba nimeni, fiecare mama, cu termometrul de acasa, verifica din proprie initiativa temperatura copiilor si surpriza: un 39,8, un 39,6. Intre timp, un copilas vomita prin tot salonul, mamica saraca nu stie intre ce sa se imparta, sa curete sau sa stea cu copilul care vrea sa-si smulga branula. Din nou, nimeni prin zona.
Nu pot sa va descriu neputinta, umilinta si dezorientarea din ochii mamelor. Fetita mea are 38 temperatura. Mi se spune ca in afara de jumatate de algocalmin, nu au ce sa-i dea. A mea e prea mica, nu inghite pastile, asa ca stam cu febra. Cand ne internam, doamna doctor imi spune ca la ora 22, fetita va primi ceai de menta si biscuiti, ea plange de foame si de sete, nemancand nimic toata ziua. Bineinteles ca nu mai vine nimeni cu ceai si biscuiti. In sectia de Infectioase, nu are voie sa intre nimeni, deci mamele sunt un fel de prizoniere. Nu pot merge nici pana la toaleta, nu le poate inlocui nimeni. Nu poti iesi nici pana la usa, sa iei ce-ti aduce familia, pentru ca nu poti lasa singur un copil in perfuzii. Va repet, sectia a fost a nimanui in jumatate din timpul cat am stat internata. Adica nici urma de doctorita, infirmiera, asistenta. Dupa cateva ore de la internare, intreb asistenta daca ii vor face fetitei analize. Doar de aia m-am internat, perfuzii ii puteam administra si acasa. Mi se raspunde ca in weekend laboratorul este inchis.
Adica urma sa stam inca 2 zile, cu tratament cu antibiotic intravenos, fara a avea un diagnostic clar. La internare, mi se comunica ca fetita mai are nevoie de minim 5 perfuzii, i se fac doar 2. Perfuziile le oprim noi mamele, cand se termina, in 10 ore cat am stat internate, doamna doctor nu a dat pe la noi, iar asistenta s-a uitat o singura data la perfuzie. Iar acum vine partea cea mai urata a acestei sectii, si anume faptul ca, copiii care au deja 7 ani impliniti, sunt internati SINGURI!!! Da, ati auzit bine. Mamele nu au voie nici macar sa intre la ei. Nici sa le dea mancare, nici sa-i stearga la fund, nici sa-i ingrijeasca, nici sa-i spele. Sunt copii cu diaree si varsaturi, copii cu scarlatine, hepatite, etc, majoritatea cu regim alimentar, cu febra, deci care trebuie strict supravegheati si ingrijiti. Daca mamele incearca sa intre pe sectie, sunt scoase afara cu paza.
Minunat, nu? Daca eu l-as lasa pe baiatul meu de aproape 10 ani singur o zi si o noapte in acea sectie, cred ca l-as lua pe jumatate mort. La internare i s-a sugerat si unei mamici de la noi din salon sa lase micuta de un an si zece luni singura. Probabil vor exista explicatii pentru aceste decizii, ca nu exista spatiu suficient, ca e sectie de infectioase. Dar atunci, ar trebui sa existe personal suficient, care sa aiba grija de acesti copilasi. In salonul din fata noastra, a fost internat in acelasi timp cu noi, un baiat cu diagnostic de meningita (nu stiu cum a fost pus diagnosticul, atata timp cat laboratorul nu functiona), fara mama lui, bineinteles, care timp de 10 ore doar a zacut, nu i-a dat nimeni nici un pahar cu apa. Pana la urma, mama lui l-a mutat la Timisoara, unde i s-au facut analizele si i s-a spus ca nu e vorba de nicio meningita. Dar o zi au apucat sa bage in el cele mai puternice antibiotice. Nu are rost sa va mai spun ca pana la ora 4 dimineata, cand noi am parasit spitalul pe semnatura, toate becurile au stat aprinse, toti copiii au plans non stop, neavand loc in paturi, si nu am inchis un ochi, nici eu, nici fata. Cand am plecat, am intrebat asistenta daca ea si-ar interna acolo copiii, iar raspunsul ei a fost: nici in ruptul capului. Asta spune tot.
La plecare, am fost anuntata ca trebuie alertat Sanepid-ul, care probabil imi va trimite politia la usa, pentru ca sunt o mama iresponsabila. Ii multumesc lui Dumnezeu ca am luat aceasta decizie, cu multa odihna si cu perfuzii administrate la domiciliu, mi-am pus fata pe picioare intr-o zi. Nu are rost sa va spun in ce stare am scos-o de acolo, rupta de oboseala, simtindu-se mai rau decat la internare. Sa va mai spun ca la plecare, asistentei i s-a facut mila de noi si i-a administrat fetitei pentru febra un paracetamol injectabil, cu toate ca imi spusese deja ca nu are ce sa-i dea si statusem 10 ore cu febra. Dar nu o judec, probabil ca astea sunt resursele cu care trebuie sa se descurce.
In concluzie, m-am simtit ca intr-un lagar de exterminare, si va repet, am multe internari la activ, in multe sectii din orase diferite. Dar copiii mei au fost mereu bine ingrijiti, iar ceea ce am trait in aceasta sectie nu seamana cu nimic din ce ar trebui sa insemne un spital de copii. Si in plus, pentru aceste servicii minunate, mai trebuie sa si achitam o suma de 10 ron pe zi, cu toate ca suntem asigurate. Va rog public sa imi comunicati ce este de facut pe mai departe, pentru ca sufletul meu de mama nu ma lasa sa stau cu mainile in san. Initial, am crezut ca ceea ce am trait noi a fost o exceptie, dar in scurt timp am aflat ca sunt o gramada de mame care au aceeasi parere cu a mea. Si din cauza acestei sectii, care ofera servicii medicale demne de Evul mediu, au avut loc nenumarate tragedii. Doar ca parintii isi ling ranile si nu au gasit inca forta necesara sa ia masuri.
Eu cred cu tarie ca meritam mai mult, noi, platitorii de taxe din acest oras si mai ales copilasii nostrii. Nu mai vreau sa treaca nimeni prin ce am trecut noi. Sunt sigura ca se pot gasi solutii, macar pentru suplimentarea personalului. Suntem un grup de minim 100 de mamici, care suntem pregatite sa facem publice experientele traumatizante traite in aceasta sectie si care ne gandim sa protestam pasnic, in viitorul apropiat, pentru a atrage atentia autoritatilor locale cu privire la aceste probleme.
Va multumesc pentru atentia acordata, va stiu un om integru si dornic de a ajuta si de a schimba in bine Aradul si imi pun toate sperantele in dumneavoastra. Cristina Rusu”.
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.