Patriarhul României, Preafericitul Părinte Daniel, a spus luni că „România Mare este și o împlinire a Bisericii Ortodoxe Române”, informează agenția de presă Basilica.

Primul dintre episcopii români a prezentat contribuția Bisericii Ortodoxe Române la înfăptuirea Marii Uniri.

Acesta a spus că în prezent, creștinismul este confruntat cu alte amenințări față de cele din secolul XIX sau începutul secolului XX.

„În prezent, dificultățile care amenință unitatea Bisericii s-au modificat simțitor față de cele din primele veacuri. Dacă în secolul al XX-lea s-a produs fenomenul „secularizării”, cu efecte negative asupra lucrării Bisericii în societate, în secolul al XXI-lea ne confruntăm cu o reală „decreștinare” progresivă la toate nivelurile: social, politic, cultural. Situațiile în care simbolurile religioase sunt, efectiv, excluse din spațiul public devin tot mai dese, iar la nivel cultural, moștenirea creștină europeană este fie trecută cu vederea, fie îi este atribuit un rol redus, minimal ca importanță.

Această nouă stare de fapt, în special în Occident, este rezultatul final al accentului masiv pus pe capacitatea omului de a se încrede exclusiv în forțele proprii și de a realiza toate aspectele privitoare la viața sa prin intermediul propriei rațiuni. Tendința raționalistă conduce însă, în cele din urmă, la clivaje politice, la o stare de tensiune persistentă în toate straturile societăți, la slăbirea unității naționale, precum și la diminuarea demnității naționale”, a spus Patriarhul Românilor la Conferința pastoral-misionară a clericilor din Arhiepiscopia Bucureștilor.

PF Daniel a arătat cum unitatea de credință a românilor a cultivat și unitatea de neam a acestora, citându-l pe marele istoric Nicolae Iorga. Acesta a arătat că în trecut, credința era considerată „legea românească”.

„În anul în care statul român își sărbătorește Centenarul, trebuie să subliniem în mod deosebit că România Mare este și o împlinire a Bisericii Ortodoxe Române, care, în toată istoria ei, a apărat unitatea de credință a românilor și, implicit, a cultivat conștiința unității de neam. „Românii – scria marele istoric Nicolae Iorga – au trăit într-o comunitate religioasă, care a avut drept consecință o comunitate culturală de cel puțin 300 de ani, și aceasta a produs în ceea ce privește sentimentul general de unitate românească cel mai mare efect”[1].

Biserica, prin predică și tipar, a cultivat cu stăruință în sufletele credincioșilor români conștiința că au aceeași origine, ca neam, aceeași limbă neolatină și aceeași credință creștină. Cu alte cuvinte, în cazul neamului nostru, conștiința unității de credință s-a împletit întotdeauna cu cea a unității de neam sau, mai exact, unitatea de credință a întreținut, a cultivat și consolidat conștiința unității de neam.

Unitatea de credință și de neam erau atât de strâns unite, încât credința sau „legea”, în limbajul medieval, era numită „românească”[2].”

Patriarhul a arătat că Biserica a considerat pe toți românii, indiferent de granițele de care erau despărțiți, ca fiii ai aceluiași neam românesc:

„Prin predică și prin tipărirea cărților bisericești și difuzarea lor în toate provinciile locuite de români, mai cu seamă în Transilvania, unde se manifesta prozelitismul altor culte, Biserica Ortodoxă a vestit adevărul unității de neam și de credință, astfel încât românii de pe ambele părți ale Carpaților au fost convinși că „sunt de o limbă și de o lege”, „de un neam și de o credință”. Tipăriturile bisericești se adresau tuturor românilor („rodului nostru românesc”, „neamului nostru românesc”), întărind conștiința unității de neam a fraților despărțiți de granițe nefirești, ajutându-i, totodată, pe cei care se aflau sub stăpâniri străine să își păstreze credința creștină ortodoxă.

În prefața Cazaniei Sfântului Mitropolit Varlaam al Moldovei (1632-1653), tipărită în anul 1643, intitulată Carte românească de învățătură, domnitorul Vasile Lupu al Moldovei (1634-1653) exprima convingerea că se adresa „la toată semenția românească, pretutindeni ce să află pravoslavnici într-aceasta limbă”[3].”.

Prin cultivarea acestei conștiințe naționale, „Biserica a pregătit condițiile pentru înfăptuirea marilor evenimente din istoria românilor – Unirea Principatelor din 1859, obținerea Independenței de stat a României (1877-1878) și Marea Unire din 1918”.