În ciuda titlului bombastic n-am de gând să scriu vreun lucru savant, ci doar să încadrez în text o concluzie trasă după nenumărate experiențe cu cei care-și spun „atei”: ateism, de fapt, nu există; există respingerea și renegarea Creatorului în favoarea venerării creației, însoțită, adesea, de erijarea omului „ateu” într-un mic dumnezeu care, cel mai adesea, sfârșește prin a deveni un tiran.

Doctorița Monica Pop, șefa de la Spitalul de Ochi din București, nu face excepție de la regulă. O veche ne-prietenă a Bisericii, dr. Pop s-a găsit, ironic și paradoxal, în situația de a prelua din vocabularul și din atribuțiile acesteia atunci când a decretat, la o recentă emisiune TV, că „e păcat” să fie lăsați să vină pe lume copiii care se vor naște cu dizabilități sau copiii ai căror părinți nu sunt pregătiți să-i primească. Alexandra scrie ceva pe tema asta, după ce a fost invitată în platou împreună cu deputatul Daniel Gheorghe, actor de nevoie în drama „Ultimii liberali sting lumina în PNL”, și cu Ionuț Mavrichi, ginerele părintelui „năzdrăvan” Nicolae Tănase de la Valea Plopului.

Eu nu m-am uitat la emisiune, dar nici nu e nevoie. Ca tată de copil cu handicap (dizabilitate înseamnă ALTCEVA, dizabilitatea poate fi urmarea unui handicap, dar există handicapuri care nu produc dizabilități) am auzit acest discurs de nenumărate ori și mereu la fel, înflorit cu aceleași poncife și rostit pe același ton oscilând între compătimitor și agresiv. Fie ni se explică de ce avortarea unui copil suferind este un act „de milă”, fie se aduce în discuție „impactul negativ” pe care bietul omuleț transformat în cifre de vreun nenorocit de contabil l-ar cauza bugetului care trebuie musai direcționat spre un „bine public” mereu confuz și morganatic, concluzia e aceeași: e păcat să se nască – iar unii mai îndrăzneți merg chiar mai departe: e păcat să nu-l omori chiar și după ce s-a născut.

De-a lungul celor aproape 15 ani de când sunt implicat în mișcarea pro-viață am scris nenumărate materiale despre acest act numit „avort terapeutic” (un oximoron!) și despre faptul că în România se poate apela la el practic oricând pe durata sarcinii și cam pentru orice. Nu cred în simple neglijențe sau scăpări ale legii; sunt absolut convins că este o politică de stat, o modalitate de a ne condiționa cu scopul de a fi mutați într-un soi de „disposable heroes” ai unui război atât de bine pus la punct încât nici măcar nu știm că există – războiul contra oamenilor cu handicap.

Am arătat (ultima dată într-o emisiune la Radio Maria) și care sunt similitudinile între depistajul sistematic al defectelor genetice, practicat de autoritățile sanitare în vederea eliminării copilului, și programul nazist de eutanasiere Aktion T4. Chiar dacă după Război eugenie a devenit un cuvânt odios lumii medicale, ea nu doar că nu a dispărut, dar se practică azi pe scară largă peste tot, nu doar în România. Numai că se numește, orwellian, terapie. Serios acum – ați auzit de vreun bolnav care să fi fost vindecat după ce a fost făcut bucăți și dat la incinerator? Căutarea obsesivă a perfecțiunii și aderența la etica utilitaristă, deci, nu mai sunt apanajul unei ideologii totalitare: au devenit mainstream azi, le practicăm chiar noi, „democrații”, ne-au intrat în sânge.

Oare nu noi suntem educați să urmărim obținerea maximumului de fericire – înțeleasă musai ca bunăstare economică și materială – cu minimum de suferință? Nu noi suntem cei care ne regăsim în cuvintele lui John Stuart Mill, „The end justify the means”, adică valoarea morală a unei acțiuni este determinată de rezultatul său? Nu noi agreăm cuvintele lui Henry Aiken, „Pretențiile asupra dreptului la supraviețuire biologică depind în întregime de capacitatea pe care o are individul în chestiune de a-și construi o viață umană. Ceea ce înseamnă că, în situațiile în care nu există posibilitatea unei apropieri de o viață cu adevarat umană, dreptul la existența biologică sau fizică își pierde rațiunea de a fi și, ca atare, acea miloasă suprimare a vieții este acceptabilă sau poate chiar obligatorie”? Că cei mai mulți se vor privi nevinovați și vor jura că n-au auzit niciodată de Mill sau Aiken nu are chiar nicio importanță. Cum scriam mai sus, războiul perfect este cel despre care nici nu știi că există și că ești implicat în el chiar tu.

Viața alături de un copil cu handicap nu e nici pe departe atât de rea și tristă pe cum spun unii, iar tehnologia și medicina au avansat atât de mult încât ușurează enorm recuperarea sau suplinirea unui handicap. Iată două idei care permează greu, deși sunt perfect valide. În schimb „prinde” un clișeu absurd și mincinos, acela că un copil ar prefera să moară decât să se nască cu handicap – o jalnică încercare de a eluda reponsabilitatea morală ce ne revine.

În urmă cu câțiva ani am avut o intervenție personală într-un proces în care asociația pe care o conduc, PRO VITA București, a sprijinit-o ca terță parte pe o doamnă ginecolog de la Timișoara, acuzată de părinții unui copil cu Sindrom Down că nu i-a informat cu privire la riscul ca acest copil să se nască astfel. Un proces mizerabil de la primul și până la ultimul moment; mi-i și imaginez, peste ani, pe cei doi spunându-i copilului „ne-am judecat cu medicul pentru că nu a sesizat la timp că ești un nenorocit de rebut”.

Într-un final, medicul a fost absolvit de vină și achitat. În ziua sentinței definitive, Olimpia Oprea – acesta este numele doamnei – m-a contactat și mi-a spus că s-a decis să nu mai facă avorturi niciodată. Deși nu i-am cerut și nici condiționat în vreun fel sprijinul, medicul și mama din ea au învins sistemul, școala finalizată cu un jurământ al lui Hipocrate ciuntit, obișnuința practicii și șușotelile colegilor care, la acea vreme, încă îi vedeau pe ginecologii care refuzau să facă avorturi ca „pocăiți” (ce rușine și ce palmă pe obrazul ortodocșilor din această țară)! Nu pot reproduce dialogul telefonic pe care l-am avut cu d-na Oprea în acea zi, dar am convingerea că și dacă acesta ar fi fost singurul lucru pe care l-aș fi realizat în acești ani, munca mea nu a fost în zadar.

Intervenția pe care am avut-o în fața completului privea modul dezastruos cum atitudinea noastră față de copiii nenăscuți care au un handicap se reflectă în atitudinea față de persoanele născute cu handicap. Indiferent cât am încerca să fie altfel, intelectul respinge judecățile schizofrenice: știm că și înainte de naștere și după aceea omul este unul și același. Deci, atunci când auziți că unii din acești „mai mici frați ai noștri” cu handicap au o viață mizerabilă, că sunt discriminați și dușmăniți începând de la naștere, să știți că și noi le-o facem astfel, indirect, considerându-i vinovați că s-au născut. La fel ca Monica Pop, lepădând haina firii omenești păcătoase, dar năzuind către Dumnezeu cu care ne-am îmbrăcat la botez, ne asumăm rolul de jalnic demiurg într-o lume căreia, paradoxal, de atâtea „Stele polare” ale moralei, i s-a defectat complet busola.

Jerome Lejeune, descoperitorul trisomiei și al bolii Down, spunea că dacă 10% din eforturile și banii orientați către depistarea și avortarea copiilor cu Down ar fi folosiți la cercetarea științifică, viața acestor oameni ar fi infinit mai bună. Selectivi cum suntem, uităm brusc de acribia contabilă de care vorbeam mai sus și preferăm să ne îngrozim de orice suferință, refuzându-o pe ea și rolul său reparator în istoria mântuirii, repetându-ne, cum spunea Sf. Filaret al New York-ului, trăiește, cu orice preț, cât mai bine și cât mai mult, căci dincolo de viața aceasta nu mai este nimic. De aici și până la tiranie nu mai este decât un singur pas.