Povestea ei a impresionat o țară întreagă. La doar 18 ani, Maria, o fată dintr-o comună din Vaslui, a reușit, cu un copil în brațe, să-și demonstreze sieși și celor din jur că, atunci când există voință, totul e posibil. Ȋnsă voința Mariei vine din dragostea cu care familia ei a ocrotit-o, din educația pe care părinții ei i-au dat-o, dar și din credința pe care ea o are. 

Maria este o adolescentă cu suflet frumos. Pe Facebook, ea postează poezii de Bacovia și citate din Marin Preda („El nu știe că binele n-a dispărut din omenire”- Moromeții), dar și vorbele Părintelui Nicolae Steinhardt („La drept vorbind, a fi bun e cea mai egoistă dintre soluții, investiția care asigură dobânda cea mai ridicată”) sau ale Părintelui Savatie Baștovoi („Oamenii cred că a-ți descoperi slăbiciunile este un lucru greu, totuși și mai greu este să auzi păcatele celuilalt și să rămâi neschimbat în dragostea cu care ești dator ca om”).

Ȋn ziua în care s-au afișat rezultatele de la bacalaureat, Maria le-a transmis prietenilor ei următorul mesaj: „Expresia latină - Nihil Sine Deo. Dumnezeu nu te uită. 9.9; 10; 10. 9.96!” Erau notele obținute de ea la examen.

Absolventă a Liceului „Mihail Kogălniceanu” (LMK) din Vaslui, în decembrie 2015 Maria Pălimaru a adus pe lume o fetiță. Ea a fost și este susținută de mama ei, care o ajută la creșterea fetiței, dar și de tatăl micuței, un tânăr de vârstă apropiată Mariei.

După afișarea rezultatelor de la bacalaureat, fosta profesoară de istorie a Mariei i-a transmis fetei următorul mesaj: „După niște ani de plimbat printre bănci și trăncănit verzi și uscate în direcția unui auditoriu ambiguu, începi să ai deja sentimentul că le-ai cam văzut pe toate din zona ta, că îți sunt clare toate categoriile de elevi, singura ocupație care îți mai poate suscita interesul la început sau sfârșit de ciclu fiind corecta repartizare a protagoniștilor jocului în căsuțele deja existente. Sunt unici - îți zici. Ca toată lumea - îți zici”, scrie Alexa Carmen Cătălina.

„În LMK s-a întâmplat ca, în 20 de ani, să am (doar) două eleve care au rămas însărcinate. Despre prima, acum foarte mulți ani, doar am auzit că ar fi fost însărcinată, pentru că în trimestrul al treilea de pe vremea aia nu a mai venit la școală, oricum nu era o fidelă a cursurilor, așa că nu prea am asociat-o cu imaginea unui copil decât vreun an mai târziu, când ne-am întâlnit pe stradă și nu m-am putut decide cine arăta mai grozav - mama sau copilul.

Ultima tocmai a terminat clasa a douăsprezecea. Și, ca să zic așa, a făcut-o într-un stil de mare campioană. Pentru că a doua medie pe LMK și a treia pe județ e, în absolut orice context, o performanță. Am urmărit-o din toamnă cu o atenție pe care am vrut-o cât mai discretă. Mai întâi și-a pus niște bluze mai largi. Apoi niște pulovere care nu își propuneau și de aceea nici nu reușeau să mai ascundă ceva ce devenea tot mai evident. Și-a păstrat locul din penultima bancă de la geam și obiceiul de a răspunde doar când e întrebată și doar la întrebările la care întreaga clasă tăcea. Nu a chiulit de la nicio oră.

 

A născut în vacanță și a refuzat să profite de avantajele pe care legislația le acordă elevelor în această situație. A dat toate testele, tezele, a venit la recapitulări. Între timp, avea de prins niște autobuze, de alăptat și îngrijit un copil, de făcut față unor situații, stări, incertitudini pentru care nimeni nu a pregătit-o și despre care a preferat să nu vorbească. Cel puțin nu cu noi.

Nu cred că doar din cauza primelor raze ale primăverii ochii i-au devenit parcă mai frumoși și mai expresivi, obrajii mai roz și mai catifelați și zâmbetul mai rafinat. Nu o să știe niciodată cât de frumoasă și strălucitoare a fost lunile astea, pentru asta e nevoie de niște ochi care să o privească din exterior.

M-am gândit astăzi că trebuie să scriu despre asta pentru că profesorii mai mereu aud lucruri de felul - mă bucur că mi-ați fost profesoară, vă mulțumesc pentru tot, o să-mi amintesc mereu cu drag de dumneavostră, ați fost printre profesoarele mele preferate etc... Când le auzi în timpul școlii le ignori rapid din cauza unei mari suspiciuni de lingușeală enervantă, dar când lucrurile astea se spun la despărțire, tendința e să le cam acorzi ceva credit. Doar că trebuie să fii complet rupt de realitate ca să atribui cuvintele astea unor merite personale.

 

Am convingerea că și cel mai nesuferit, antisocial, cinic și antipatic profesor are segmentul lui de admiratori. Cred însă că medalia, măcar din când în când, trebuie și întoarsă. Atunci când reperele apar din rândul elevilor. Și, ca profesor, să spui, de exemplu - Maria Elisa, ma bucur foarte mult că ne-am cunoscut. Că mi-ai dat ocazia să văd cum se ia muntele de chică și se mută din loc dacă a avut proasta inspirație să se proțăpească în calea ta. Nu am întrebat și nici nu mai contează cum s-a ajuns acolo, dacă s-a întâmplat doar să fie așa sau ai ales să fie așa. Fiecare are războiul lui de dus, dar tu ne-ai arătat, fie și fără să-ți propui, cum se face. M-am bucurat de nota ta de zece cât pentru restul notelor de zece la un loc - și știu că restul nu o să nu se supere că spun asta - au dovedit că pot fi extrem de maturi și responsabili și protectori și, și pentru asta, am avut eu o vorbă să le spun și am spus-o.

Și pentru ca postarea să nu eșueze de tot în sentimentalism ieftin - nu că mi-ar păsa de asta, atâta timp cât am avut un mesaj de transmis - mă opresc aici. Și închei cu o urare în spaniolă (eu habar nu am latină, tu ai început! ) - spun vaya con Dios (n.r. – mergi cu Dumnezeu)! Nu are legătură cu trupa, ci cu dorința mea de a auzi că ai ajuns cât mai departe, pentru că putere și inteligență ai cât pentru toate patru zările la un loc”.

Este emoționant mesajul acestei profesoare, însă la fel de emoționant este și răspunsul fostei sale eleve: „Poate că nu am mutat muntele. Poate doar l-am urcat, și acum am ajuns în vârf. Dar mai am de coborât până voi ajunge la drum lin. Vă mulțumesc extraordinar de mult pentru toate cuvintele, în special pentru sentimentele transmise și vă asigur că nu vă apreciază nimeni mai mult ca mine în acest moment”, i-a scris Maria.