După ce senatorii au respins prin vot cererea procurorului general de încuviințare a începerii urmăririi penale, pentru ucidere din culpă, a lui Gabriel Oprea, mama lui Bogdan Gigină a postat pe Facebook un mesaj înfiorător legat de noaptea în care a aflat de moartea singurului copil.

Femeia povestește coșmarul zilei de 20 octombrie 2015, atunci când a fost anunțată telefonic că fiul său a fost victima unui accident de circulație.

„Nu am vrut pâna acum să vorbesc despre trăirile noastre; acum vreau ca toți cei care ne-ați <condamnat> să înțelegeți de ce nu am făcut-o. Sunt lucruri greu de spus și greu de imaginat pentru voi  care sunteți părinți. În seara zilei de 20 octombrie 2015,  în urma telefonului primit la ora 19,02, am alergat către Spitalul Universitar. Cel care ne-a anunțat de accident repeta <Nu pot să cred că s-a întâmplat asta, nu pot să cred>.

Soțul meu și-a îmbrăcat un trening peste pijama și a plecat către spital....eu m-am blocat nu reușeam să mă îmbrac....eram ...paralizată....I-am spus să alerge soțului meu ...<Am să ajung cu un taxi, nu mă astepta ....du-te lângă băiat>. Am ieșit în stradă cautând un taxi .....greu de găsit ...afară ploua torențial. Am pornit către zona Unirii, spunând rugăciuni pentru viața copilului meu. Nu îmi pasă că oamenii se opreau și mă priveau ca pe un om debusolat,  nu-mi pasa....decit de el, de copilul meu,imploram Divinitatea ca el să fie bine. În momentul în care am intrat în Spitalul Universitar am avut impresia că toata lumea ma cunoaște.

Cel de la intrare a întrebat: <Sunteți mama polițistului accidentat?> Mi-a arătat ușa unde copilul meu era resuscitat. Am intrat și acolo am găsit un copil, copilul meu complet desfigurat, cu gâtul retezat; cu chipul plin de sânge, pardoseala era plină de sânge; m-am prabușit la picioarele lui, sărutându-le și strigându-l. Încă avea șosetele ude în picioare. M-am trezit ridicată brusc și zguduită de umeri...medicul de gardă plângea și încerca să mă facă să înteleg că nu se mai poate face nimic. M-am prăbușit din nou la picioarele copilului meu, implorând și privind oamenii care deși știau că nu se mai poate face nimic pentru el, nu vroiau să renunțe. Nu am sa uit niciodată cum acei oameni încercau imposibilul, nu am să uit lacrimile care li se înnodau sub barbă...

Astăzi privesc, privim neputincioși la nedreptatea făcută sufletului copilului nostru”.