Au lătrat, au hămăit, au mârâit, au țipat, au înjurat. Au făcut să curgă jignirile șuvoi, lăturile au invadat strada, graffiti au colorat trotuarele, pereții bisericilor au fost mâzgăliți cu roșu, cu înscrisuri obscene. În esență: popii ar trebui stârpiți, creștinii amuțiți sau exilați și copiii uciși în burta mamelor. Numai așa ar fi pace și progres. Numai așa – cu acest preț – țara ar merge bine și umanitatea întreagă s‑ar elibera de obscurantismul bisericesc, de „tradițiile lu’ pește”…

Nu, prieteni, scenele nu sunt dintr‑un film de arhivă din anii ’50, după instalarea bolșevismului în România. ci ele sunt surprinse acum câteva zile pe marile bulevarde din centrul Bucureștiului. Să fie o parte din tinerii frumoși și liberi care, după ce solicitaseră acum un an și ceva demisia Patriarhului, recidivează nedorit escaladând conflictul dintre mentalități, generații, și modurile de a ne reprezenta lumea? Nu‑i vorbă că nici așa‑zișii patrioți din clasa politică (mă uit acum în ograda stângii de la putere, „creștinate” cu bagheta magică, peste noapte) nu s‑au înghesuit să pledeze pentru valorile la care numai Biserica mai ține în țara asta.

Stimați politicieni, România s‑a refugiat în Biserică, acolo și numai acolo mai poate fi ea întâlnită. Poporul român, pe care progresiștii îl învață de toate și pe care aceștia l‑ar vrea peste noapte schimbat, modificat, auto‑exilat, suspendat, teleportat etc., numai „locului să nu se mai țină” – vorba lui Eminescu, alt încurcă‑lume! –, ei bine, poporul român a ajuns repetentul istoriei recente, retardatul lumii civilizate, steaua ciobită din drapelul Uniunii Europene. Acest nomina odiosa al etosului progresist s‑a refugiat pe unde apucă, la poalele altarelor și sub omofor, ca în vremuri de restriște. Reacție firească, de vreme ce lumea de afară îți vânează cu tenacitate furioasă sufletul și identitatea. În cine să mai ai încredere? Pe cine să te mai bizui? Câtă vreme oamenii politici au agende diferite de ale norodului, iar intelectualii secularizați îl caută savant la numărul de dinți… Unde să‑ți mai îndrepți privirea?!

De fapt, Marșul pentru viață organizat în aproape 290 de localități din România și Basarabia de către Asociația „Studenți pentru viață” a reaprins disputele și a încins spiritele înaintea Referendumului pentru modificarea constituției. De respectiva consultare populară progresiștii se tem ca dracul de tămâie, pentru că acest act ar produce efecte concrete. Și atunci, tot ce cade în incidență cu Biserica și valorile ei trebuie terfelit, maculat, discreditat, pentru că această instituție este tot ce a mai rămas viu în interiorul granițelor României. Restul au sucombat, pe rând, fie din interior, fie ajutate puțin… Banca Națională parcă mai dădea semne de stabilitate încăpățânată, dar atacurile relansate asupra Guvernatorului arată că o nouă ofensivă este pe cale de a începe. Desigur, și Mugur Isărescu a dat cu subsemnatul la Securitate, dar pentru ce am aflat asta de‑abia după 27 de ani?! „Instituțiile de forță” nu au știut nimic? Dacă da, e grav; dacă nu, e grav. Așadar, cine pe cine prostește?

Bun, dacă am stabilit că nici măcar Banca Națională nu va mai fi ce a fost cândva, a mai rămas Biserica. Dar cât va rezista ea? Până la capăt, căci „nici porțile iadului nu o vor birui”. Însă eu pe asta nu m‑aș baza ca pe un dat al firii, ci aș lucra mai inteligent, mai tenace, mai apăsat, pentru strângerea rândurilor cetei credincioșilor. Să știm și noi, la o adică, pe cine și pe câți ne putem bizui? Oameni serioși, nu glumă! Așa, precum cei 8000 care au ieșit în București, precum cei 100.000 din toată țara. E mult, e puțin? Greu de spus, însă această majoritate tăcută inclusiv la chemările civice este pur și simplu surprinzătoare. De aceea îi și enervează pe strategii binelui comun (operat în mediul social cu de‑a sila), de aceea nimeni nu vrea să se încurce cu ea – durerea de cap a sociologilor. Singurul „dresor” al acestei entități colective, singurul îmblânzitor este preotul, este duhovnicul celor mulți. Așadar, pe ei să‑i urmăm, lor să le ascultăm povețele! Restul e cântec de sirenă. Acum ce facem, chiar ne luăm după Vasile Roaită?!

 

Editorial apărut în  REVISTEI LUMEA CREDINȚEI NR. 4 (165), APRILIE 2017