Invitatul lui Octavian Hoandră la Realitatea TV, Marian Munteanu a abordat problema detenției în trecut și astăzi, a privării de libertate a individului, pornind de la  "percepția acestui fenomen în civilizația noastră tradițională" și ajungând la "realitățile sistemului punitiv actual".

Aceste aspecte au fost abordate de Marian Munteanu în cele 1200 de pagini ale lucrării  "Folclorul detenției. Formele privării de libertate în literatura poporană", despre care Ion Dodu Bălan spune:

"Tema este în mare măsură inedită și actuală, elaborată cu acribie și rigoare de folclorist și etnolog, de istoric literar și de filolog. O lucrare monumentală de referință, de o excepțională originalitate prin viziunea și concepția sa, inedită prin arhitectonica ei și structurarea materialului folcloric, în partea de antologie, și prin temeinicia științifică fină a comentariilor și din amplul studiu introductiv".

Detenția în România, de la condiții decente în interbelic, la fenomenul Pitești, iar astăzi din nou tortură. Cum am ajuns aici? Nu mai există milă, nici o raportare umană în închisorile românești - a fost provocarea lansată de moderatorul Octavian Hoandră.

Marian Munteanu: Închisoarea este o instituție a statalității. Am dovedit în cercetarea mea că în interiorul civilizației noastre tradiționale, detenția, ca formă de pedeapsă, era categoric respinsă. Era considerată o formă inacceptabilă de pedepsire a unei persoane vinovate. Instituțiile civilizației tradiționale nu trebuie confundate cu instituțiile statalității. De multe ori, statalitatea la noi a funcționat pe baza unor modele exterioare zonei noastre culturale.(...)

Detenția era nominalizată folosindu-se cuvântul "temniță". În slavona veche, "temnicerul" înseamnă deținut. În limba română, a fost resemantizat și înnseamnă temnicer. Temnița era o zonă complet străină de uman. "Al temniței" putea fi cineva care se ducea de bună voie acolo pentru o soldă, aceștia erau temnicerii, nu deținuții.(...)

În civilizația noastră, sancțiunea maximă pe care o puteau promulga o autoritate locală, satul, obștea era izgonirea. În momentul când o persoană era considerată profund nocivă pentru echilibrul societății respective, ea era pur si simplu izgonită. Închisoarea era considerată o formă total inadecvată, nedemnă, un tratament de tip animalic. Fiarele sunt închise în cuști, nu oamenii. Abundă folclorul nostru de texte care tratează chestiunea exact în acești termeni.(...)

Obiectivul lucrării mele este libertatea, care nu poate fi înțeleasă decât atunci când este suspendată. Societatea impune, prin instituțiile sale, o seamă de restricții, chiar suspendări ale libertății, unele foarte grave. Detenția este cea mai gravă dintre ele, pentru că reduce persoana umană la statutul unui obiect. Detenția era privită ca ceva inuman, înfiorător, de regulă asociată cu răul absolut.(...)

Sunt subiectiv, pentru că, dacă nu aș fi trăit-o și eu, nu aș fi înțeles ce se întâmplă în mintea, sufletul unui om care traversează această experiență. (...)

Exemplul cel mai cumplit este cel al anilor 50, când 10% din populația României a cunoscut cel puțin una din formele de represiune: detenție, deportări, strămutări. Vă dați seama ce traumă s-a instalat pe un popor întreg care a traversat o asemenea experiență cumplită! (...)