Vitalitatea unei țări, a unui neam, se dovedește și prin puterea de a-și asigura și spori ființa biologică. Lesne de intuit, fără „bios” (din gr. Βίος-viață), nu poate exista nici „pneuma” (din gr. πνευμα-spirit, respirație, suflare), nici „psyche” (din gr. ψυχη-suflet), adică cele două energii care îndreaptă biosul pe o anumită cale. Sau, în termenii Școalei Sociologice de la București, în absența cadrului biologic (dar și a celui cosmic, psihic, sau istoric), nu pot exista manifestările economice, spirituale, moral-juridice sau politico-administrative ale unui neam.

În prezent, asistăm la cea mai catastrofală condiție a bios-ului românesc din ultimele veacuri – la un adevarat „măcel” demografic! –, lucru semnalat în mod repetat de sociologi, dar ignorat, tot repetat, de politicieni. Recapitulând date binecunoscute, dacă la recensământul din 1992 Romania număra 23,286 milioane de locuitori, la cel din 2011 rămăseseră numai 20,121; la începutul acestui an populația României mai număra 19,629 milioane de oameni, traiectul descrescător menținându-se cu precizie matematică… România a pierdut, așadar, între anii dintre cele doua numărători, 3,165 milioane de locuitori, adică mai mult de 13% din totalul locuitorilor din 1992! Cu alte cuvinte, în acest răstimp, România a pierdut o ”provincie demografică”, fără razboi, fără infamul „ajutor” al vreunui „dictat vienez” sau „tratat moscovit” împănat cu clauze secrete. Dacă vreti, în termenii recensământului din 2011, este ca și cum România ar fi pierdut demografic județele Arges, Călărași, Dâmbovița, Giurgiu, Ialomița, Prahova și Teleorman, adică toată regiunea Sud-Muntenia. Ce grozăvie!

Cauzele acestei „răriri” a bios-ului românesc au fost analizate si răs-analizate de numeroase studii sociologice. Dincolo de sporul natural negativ, evidențele arată, cum știm, că emigrația masivă a românilor în speranța legitimă – într-un secol în care noile libertăți sugrumă vechile datorii și loialități! – a unui trai mai bun, reprezintă cauza principală a acestui fenomen amplu, a acestei „alungări” în masă și subtile din propria țară.

De-a lungul istoriei noastre zbuciumate s-au înregistrat adesea alungări ale autohtonilor, dar mai întotdeauna acestea au avut loc în interiorul spațiului etosului românesc; cumva, învârtindu-ne în cerc de spaima prigonitorilor vremii, când de-o parte când de alta a Carpaților și Dunării, am rămas în aceeași matcă care ne-a consacrat.

Să amintim doar că documente oficiale maghiare și germane din veacul al XVIII-lea consemnează multe cazuri în care românii au fost alungați de pe pământurile lor. În Ținutul Bistriței, printr-o hotărîre datată la 15 mai 1713, se punea in vedere românilor din orasul Bistrița și din satele înconjuratoare, sub amenințarea forței, ca până la 1 iunie a acelui an să-și paraseasca casele. Motivația: românii „se prea înmulțesc printre Sași și își ridică cladiri frumoase, pe când Sașii scad și casele lor se răresc”. La Sighișoara, Brașov și Sibiu, magistrații sași au semnat aceleași sentințe de izgonire a românilor din aceste orașe si satele înconjurătoare (din satele mixte cu precădere), aceștia devenind „români mărgineni”, refugiați fireste în satele mai îndepartate de centrele urbane, în „mărginimi”. Același fenomen s-a înregistrat și în celelalte provincii românești, care, pentru a scăpa de „mărinimia” fanarioților, au îngroșat adesea rândurile mărginenilor aflați de partea cealaltă a crestelor Capaților.

Azi, ca odinioară, asistăm – neputincioși… – la definirea unei noi mărginimi, de data aceasta în afara fruntariilor țării. Românii din Europa, de peste ocean și din alte zări ale lumii formează ceea ce mi-aș permite să denumesc, metaforic, „Mărginimea României”. Aceasta mărginime – spre deosebire de mărginimile secolelor trecute și în ciuda cuceririle tehnologiei informației care ne oferă, de altfel, în locul prezenței un surogat al acesteia – este totuși încă departe geografic, absentă, ruptă biologic de trupul țării, chiar dacă din punct de vedere al manifestărilor spirituale identitare românești, înca mai dă semne de vitalitate; acolo însă, nu aici…

Apoi, nu sunt deloc sigur că remitențele trimise și vizitele regulate „acasă” – adesea doar de Paști și de Crăciun –, vor compensa în vreun fel aceasta bio-absență – intermitentă în primii ani, definitivă mai apoi… – de lângă familie și prieteni, din spațiul economic, politic și spiritual al României. Vrem nu vrem, bios-ul Mărginimii României aparține și se supune altui spațiu de viață, manifestându-se doar pasager în interiorul țării.

La o adunare a românilor din străinătate, dezbătând colocvial avatarurile migrației, un ardelean din grupul celor care doresc să se întoarcă în țară, ne mărturisea îndrăzneț urmatoarele: „Domnilor, spunea el, noi, cei trei milioane de romani din străinătate, am fost luați prizonieri, „cu buna”! Plătim impozite altor state, ne creștem copiii în limba și spiritul lor – se știe, nu-i asa?, că un copil de francez crescut in Germania devine încet-încet german -, azi-mâine o sa mergem la lupta pentru ele, poate chiar împotriva celor de acasă. Nu mai însemnăm pentru România decât amintiri, trecut…”. Într-un fel, acest domn nu greșea prea mult, din moment ce prezența românilor pe alte meleaguri aduce mult mai multe beneficii celor de acolo și respectivelor state-gazdă decât celor din țară și României.

În cele din urmă, pentru România, absența unei părți ample a bios-ului său constitutiv (mărginenii României plecați în pribegie), nu înseamnă nimic altceva decât diminuarea tragică a vitalității ei. Dacă nu va fi combătută cu vigoare acum, această slăbiciune va pune sub semnul întrebării însăși supraviețuirea României, așa cum o cunoaștem.