Printre betoanele coapte de arșiță, cântecul ei spintecă pacea de după prânz. E o jelanie ce se strecoară prin termopane în casele oamenilor muncii, tulburându-le siesta de week-end.
Când am auzit-o întâia dată, i-am zis „vocea României”. Nu doar din pricina inflexiunilor și modulațiilor glasului ei, ci și pentru că exact așa mi se pare că trecem și noi prin istoria prezentului: neînțeleși, cu mâna întinsă printre casele boierilor străini, în timp ce ei își fac siesta.
Toți aud vocea. Unii, mai curioși, ies la fereastră și zăresc o umbră înaintând pe drumul dintre blocuri. „Domnul Iisus să vă ajute, sănătate la copilași, Dumnezeu să vă binecuvânteze”... Puțini sunt aceia care știu cum arată și de unde vine femeia ce cântă.
Corina are 40 de ani și 3 copii. Cel mai mare a împlinit 16 ani, iar mezinul e încă sugar. De-aia îl ia cu ea când vine la București, dar și pentru că știe că un copil înmoaie inima oamenilor, mai mult decât un cântec singur. El e povestea mâinii întinse.
Femeia e din Câmpulung și vine la București doar sâmbăta și duminica. Nu pentru că-n restul săptămânii ar fi ocupată și n-ar putea, ci pentru că doar atunci blocurile printre care cântă sunt pline, iar străzile sunt goale. Ca o uriașă scenă, cu care deja s-a obișnuit. La fiecare sfârșit de săptămână, ea are același traseu, prin același cartier. Și-n fiecare colț al Bucureștiului e câte o altă femeie care cântă printre blocuri, cu alt boccet și cu altă poveste.
Pe Corina, oamenii din zona ei au ajuns s-o cunoască. Iar cei care vor să-i dea ceva, haine, mâncare sau bani, acum îi aud vocea încă de la capătul străzii și-o cheamă. Cântecul e ca un soi de ping pe BBM. Mare lucru nu se înțelege din el, e o înșiruire de vocale alungite.
„Bogdaposte cui mi-a dat, Dumnezeu S-a bucurat”, așa-mi zice femeie că sună primele versuri. E o melodia fără nume, „din moși strămoși”. Ea a învățat-o de la bunica ei, dar mai departe încă n-are cui s-o dea. Versurile sunt în limba romani? „Da, în limba română”, spune femeia. Pentru ea, între cele două cuvinte, care sună la fel, nu e vreo diferență. Femeia știe că vorbește țigănește, nu cum o bunghesc oficial autoritățile.
Nu fură, nu dă în cap la oameni, nu stă cu mâna întinsă fără să facă ceva. Se trezește cu noaptea în cap când le e somnul tuturor mai dulce, vineri spre sâmbătă. La ora 4:00 se urcă-n tren, iar peste trei ceasuri coboară în gara Basarab, de unde ia încă un autobuz spre zona în care cântă, numai de ea știut, „Bogdaposte cui mi-a dat, Dumnezeu S-a bucurat”. Nu e ușor, e ca un loc de muncă. E ca și când ar munci.
LIFEBOOK este o rubrică dedicată oamenilor care nu se mai văd. Nici la televizor sau pe rețelele de socializate, dar nici în preocupările politicienilor care au transformat România într-o arenă de circ. LIFEBOOK e o fereastră spre lumea reală.
VA URMA
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.