Am primit pe adresa redacției acest mesaj, pe care îl postăm integral. Este semnat de domnul Ioan Savu, din Timișoara.
GÂNDURI LA VREME DE RĂSCOLITOARE SUFERINȚĂ
Înainte de orice, vreau să spun că sunt și eu îndurerat pentru sfârșitul tragic al acelor oameni, cei mai mulți tineri sau foarte tineri, pentru suferința celor grav afectați – fizic și sufletește – ce încă mai sunt în spitale, mulți cu o evoluție incertă. Rezonez și eu cu suferința familiilor lor. Domnul să-I ia în paza Sa pe toți! M-am rugat și eu și mă voi mai ruga – mai mult decât așa cum o fac de obicei – pentru toți năpăstuiții, de aici și de oriunde. E durere multă, în noi și printre noi …
Aceste momente tragice și durerea zădărniciei regretelor – acolo unde sunt – ar fi normal să ne facă să ne analizăm pe noi înșine, valorile noastre, motivațiile noastre existențiale, temerile și năzuințele noastre. Se cuvine ca fiecare dintre noi, cinstit – pentru că altfel n-are nicio relevanță – să ne facem această analiză, la moment de răstriște, ce ne-a fost dat pentru a cumpăni adânc, vis-à-vis de noi înșine, familiile noastre, comunitatea în care trăim, țara, Europa așa zis unită ( chiar, în ce e unită, sau în ce se dorește a fi unită Europa?), lumea …
Ne trăim viața, mulți dintre noi, fără să ne punem prea multe întrebări. De ce ne-am pune? Viața noastră-i viața noastră și gata. Suntem oameni liberi, nu trebuie să dăm socoteală la nimeni, pentru modul cum o trăim, nu? Viața noastră cea de toate zilele, croită de noi înșine, trăită de regulă cu multă nepăsare și chiar inconștiență, fără multe bătăi de cap, după ”repere” îndoielnice, așa … cum pare că e trendy.
Noi ca oameni – ni se spune – avem drepturi, multe, multe drepturi. Avem ”modele” ce ne sunt fluturate prin fața ochilor, pe nenumărate mijloace mass-media, propovăduite de diverse asociații și fundații, de la noi și de aiurea, ce asta ne spun permanent: Nu acceptați niciun fel de opreliști, faceți ce vreți, tot ce vreți, tot ce ați văzut sau auzit că fac alții, că asta înseamnă ”a trăi”! Și mulți, asta fac …
Prinși în vârtejul vieții, direcționați discret sau fățiș, în goana asta tot mai mare după și spre această butaforie, credem că trăim, că asta e viață. Oare?
Toate par bune, pentru că nici nu prea avem când să ne dezmeticim. Lucrăm până târziu. Famila, dac-am apucat să avem așa ceva, devine ceva secundar în goana noastră continuă de a fii cei mai buni, de a fi promovați, de a ajunge cât mai sus, nu? Team buildingul – sigur, pentru a mări eficiența echipei, evident – va crea legături și obișnuințe ce fac ca familia să devină o povară. Suntem școliți în fel de fel de cursuri, că trebuie să fim cei mai buni. Pentru a deveni așa, trebuie să învingem în competiția cu toți și cu toate, că totul e competiție, că ăsta-i rostul lucrurilor, al lumii ...
Suntem învățați să fim în competiție unii cu alții, cam pe orice, de parcă ăsta ar fi firescul. În competiție, nu în întrajutorare și armonie, în bunăvință și iubire necondiționată. Iubirea aceea creștină, grijulie cu ceilalți, cu tot ce ne înconjoară, e tot mai străină acestui mod de viață, ce ni se bagă pe gât. E de fapt din altă lume, pentru că lumea aceasta spre care suntem împinși, e o cale spre nefiresc, o cale spre nicăieri …
Nu înțelegem că gândurile, vorbele, gesturile și faptele noastre – fiecare și toate – zidesc, ne zidesc. Numai și numai de noi depinde ce zidim cu gândurile, vorbele, gesturile și faptele noastre. E bine, e nevoie să înțelegem asta.
S-ar cuveni să fim mai atenți cu noi înșine, cu ceea ce ne dovedim a fi de fapt, băgând de seamă că nu prea suntem, uneori cel puțin, prin ceeace facem, cei ce ne place să credem că suntem …
Probabil că vor fi unii, poate mulți, ce se vor revolta la cele spuse de mine. Unii vor să aibă o ”viață simplă”, fără prea multe gânduri, conștientizări, eforturi și asumări. Vor să trăiască, pur și simplu. Problema e că nu se poate. Nu se poate, pentru că nu suntem niște entități absolut independente, fără legătură cu nimeni și nimic. Vrând, nevrând, suntem circumscriși de: legături de sânge, familie, arbore genealogic, educație, prietenii, frății, asocieri, aderări explicite sau tacite la diverse grupuri sociale sau de orice fel, popor, țară, tradiții, civilizație, epocă, eră, etc, etc. Toate acestea și altele, generează influiențe.
Prin starea de spirit de moment, ce-o avem și prin cele specifice locului în care ne aflăm, a gesturilor noastre și ale simbolurilor ce le purtăm sau sunt în acele locuri, se potențează unele influiențe și blochează altele – pe perioade de timp diferite – putând produce, ca efect cumulativ, situații cu totul regretabile și nefericite, raportându-ne la o viață de om. Asta e valabil pentru indivizii, dar și pentru grupuri, mai mari sau mai mici, ce se manifestă în aceleași condiții, în aceeași conjunctură, sub aceleași ”auspicii” …
Ar fi nevoie să înțelegem că viața e un nesfârșit șir de răscruci. Permanent, în orice moment, viața ne pune să luăm hotărâri, să avem opțiuni. Tot timpul optăm de fapt. De multe ori, în baza educației sănătoase, dobândite în familie, conform principiilor creștine în care am fost educați, deja avem filtre asupra situațiilor posibil nefericite și le evităm, sunt lucruri pe care pur și simplu nu le putem face. Dacă însă ne îndepărtăm de aceste precepte, dispar reperele, apar ”nisipurile mișcătoare”, e zona acelui perfid ”politically correct”, unde normalul devine anormal, în care totul e subordonat nefirescului.
Oare nu ne dă de gândit că suntem îndemnați să ne ducem viața cât mai departe de lumină? Poate ați obserat că de la halele industriale, la mall-uri, spațiile sunt tot mai lipsite de firescul realități naturale și totul, de la lumina naturală, la aerul cel respirăm, totul e falsificat, contrafăcut, controlat conform unor principii ce le stabilesc cei ce ne vor ”binele”. Nu vedeți că sistematic – mai ales voi cei tineri – sunteți dirijați spre hrube, spre întuneric, înghesuială, alcool, ”ierburi” sau ”prafuri”?
Oare n-ar fi normal să ne punem întrebări de ce lucrurile ce se întâmplă ”la lumină”, au nevoie de nenumărate avize și aprobări, demarând greoi – sigur, conform legii – iar cele ce se petrec ”în hrube”, pot funcționa liniștit, numai cu declarație pe proprie răspundere?!? Oare legislația asta e în concordanță cu viața, în folosul ei, sau cu altceva?!?
Simbolurile sunt forme mocnite ale unei realități invocate, ce va erupe în legea ei – a acelei realități – pe care, în superficialitatea noastră, nici n-o bănuim, dar întotdeauna, chiar dacă n-o simțim pe moment, se va manifesta, în urma invocării și va produce efecte. Experiența noastră de viață, arată că așa este.
Purtând simboluri, scandând slogane, făcând gesturi ce aparțin unor simboluri, invocăm de fapt – conștient sau inconștient – forțe, energii și vom fi beneficiarii manifestării acelor forțe, fie că suntem sau nu coștienți de asta. Ar fi de dorit să ne gândim la asta.
Atunci când se produc nenorociri, căutăm vinovații. Acești vinovați, sunt evident, alții, nu noi înșine. Totuși, chiar dacă, cu adevărat există și asemenea vinovați conjuncturali – care din prostie, dorință de îmbogățire rapidă, superficialitate, aroganță, nepăsare, pentru că se cred pe ”cai mari”, fac lucruri de proastă calitate, în disprețul legii care și așa e criminal de permisivă răului – răul cel mare e în noi înșine, noi suntem partea cea mai importantă a răului ce ni se întâmplă.
Când noi înșine mergem în asemenea locuri, sau acceptăm să meargă copiii sau nepoții noștri, se pune limpede problema discernământului nostru de adulți. După ce criterii hotărâm noi, dacă ”da” sau ”nu”, dacă facem sau nu facem ceva? Care e adevărata scară de valori, din sufletul și mintea noastră, atunci când hotărâm sau măcar acceptăm tacit ceva? Avem în această Scară de Valori, repere cu adevărat ”de valoare”? Ce e valoare pentru noi și ai noștri? Ne pasă de ceva cu adevărat?
Înțelegem noi că – fiecare dintre noi și toți împreună, ca rezultantă vectorială a toți și toate – prin gândurile, simțirile, vorbele și faptele noastre, generăm totul? Înțelegem că noi înșine zidim prezentul și facem făgaș bun sau rău viitorului? Înțelegem că noi prin ceea ce suntem și ne manifestăm a fi, prin opțiunile noastre, prin fricile și lașitățile noastre, prin nehotărârea și libertinajul nostru interior și exterior, ne zidim copiii? Înțelegem că noi suntem creatorii făgașelor devenirii lor, a viitoarelor lor reușite, sau a nenorocirilor lor?
Prin imaginile numeroase, prezentate în ultimele zile dureroase, am putut vedea toți, că în acel loc, și atunci și-n alte dăți, cei prezenți, își manifestau extazul, conform cu ”duhul locului”, care și era invocat – conștient sau nu – prin simboluri și gesturi ce le păreau familiar …
Cum se simt oare proprietarii hrubei, ca și cei ce aveau îndatoriri de bună gospodărire a comunității, văzând ce-au realizat, sau se simt ”realizați”?
În asemenea momente de răstriște, a arunca vina pe Biserica Ortodoxă – exact pe cei propovăduiesc viața, nu moartea – dovedește clar, dacă mai era nevoie, că atacurile vin tocmai de la cei ce propovăduiesc haosul, nefirescu și răul. E clar, în slujba cui sunt! …
Toate cele scrise până acum, nu sunt făcute pentru a îngrozi pe cineva, ci pentru a ne ajuta să înțelegem că indiferent că ne pasă sau nu, lucrurile se întâmplă, și că noi oricum optăm, alegem de fapt să nu ne pese, făcând făgaș răului, cu toate implicațiile, și va veni o vreme a bilanțurilor! …
Cu durere, dar și cu nădejdea că rădăcinile Binelui, ce vin din Neam, nasc mlădițe ce nu se pleacă la furtunile încercărilor vieții, ci vor deveni goruni dăinuitori!
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.