Poți să conduci un automobil fără să folosești frâna? Să mergi pe stradă fără a frâna din când în când și fără a adapta viteza la carosabil sau la obstacolele și la evoluțiile din trafic? Dacă cine ar susține că poate să conducă automobilul fără să folosească frâna, un astfel de om n-ar putea fi privit decât ca unul nesănătos la minte, un individ iresponsabil și inconștient.

Iată însă că am ajuns să trăim zilele în care se întâmplă ca mulți (dacă nu chiar majoritatea) să-i considere ciudați sau de-a dreptul "fanatici religioși” pe acei care, după o străveche și divină rânduială, respectată cu sfințenie de atâtea generații de strămoși, se decid să folosească "frâna” voinței din când în când, în vremea posturilor rânduite de Biserică pentru a struni o "mașinărie” infinit mai complexă decât cel mai complex și mai "inteligent” mecanism pe care omul l-a inventat vreodată: corpul omenesc.

Că trebuie să pui frână automobilului cu motor și roate de metal și cauciuc e de la sine înțeles pentru contemporanii noștri. Din păcate, tot mai puțini înțeleg că, la vremea rânduită, din când în când, e extraordinar de important să mai pui frână trupului (și minții, de altminteri). Vremea înfrânării își are rostul ei profund și tainic, atât pe orizontala trupului, cât și pe verticala sufletului.

Postul îl ajută pe om să-și regăsească echilibrul și sănătatea, curăță mintea și, în împreună lucrare cu rugăciunea, pregătește sulfetul pentru întâlnirea și trăirea marilor evenimente spirituale. În fapt, rugăciunea fără post e ca un copac crescut pe o stâncă acoperită numai de un strat subțire de pământ și humă: copacul nu are cum să crească prea înalt pentru că nici rădăcinile nu au cum să pătrundă în adânc.

Postirea, ținerea posturilor a fost dintodeauna extrem de importantă la români, ca popor ortodox credincios Predaniei Bisericii. Faptul acesta a fost remarcat de mulți călători străini ajunși în contact cu românii, mai ales în veacurile mai apropiate, de după Reformă. Respectarea posturilor a fost o trăsătură specifică a românilor, care de multe ori i-a diferențiat de celelalte popoare cu care le-a fost dat să conviețuiască. Citind ieri amintirile lui Gh. Sion de la 1848 am dat peste o scenă caracteristică în care autorul, ajuns în Transilvania, relatează discuția sa cu un român ardealean, care-l interoghează:

"- Dar dumneata, îmi zise el, de-al nostru ești? – Da, eu sunt român, îi răspunsei. – Din cotro? – De peste munți, din Moldova. – Dar creștin ești? – Firește. – Postești Miercurea, Vinerea, Posturile? – Firește. – Apoi dacă-i așa, ești curat român!”

Eu unul nu încetez să mă mir de faptul că până acum niciunui istoric sau sociolog nu i-a dat prin minte să cerceteze istoria postirii la români și să investigheze practica postirii ca "marker” etnic și ca element de diferențiere culturală a românilor față de alte popoare.

Căci dacă e să ne întrebăm cum au rezistat românii în istorie, cum au trecut și petrecut prin veacurile "mileniului întunecat", apoi nu putem să nu ne gândim că, logic, românii au răzbit prin vremurile rele, ca, de altminteri, și prin cele mai bune, cu postul (și cu rugăciunea). După cum, în veacurile mai din urmă, ținerea posturilor a contribuit să marcheze diferențele dintre români și alte neamuri (bunăoară, în Ardeal), ne putem închipui că tot așa s-a întâmplat și-n veacurile din care nu ne-a parvenit nicio știre scrisă, dar în care e foarte plauzibil că românii, postitori după rânduiala creștinismului răsăritean, nu s-au lăsat asimilați de stăpânii de alte neamuri și credințe tocmai pentru că legea strămoșească nu le îngăduia să mănânce ce și cum mâncau aceștia.

Postul (și rugăciunea) i-au însoțit pe români de la nașterea lor ca popor creștin din vremea tulburărilor de la sfârșitul stăpânirii romane la Dunărea de Jos (atunci când românii, creștini și postitori au fost pentru o vreme o insulă creștină singulară adunată pe creste și culmi de munții în mijlocul oceanului barbar) și până mai în zilele noastre.

Cred că ar fi extrem de utilă o cercetare de istorie socială și a mentalităților care ar cartografia pe regiuni, pe localități sau chiar și pe familii practica istorică a postirii la români și ar identifica cu precizie momentul în care, într-un sat sau chiar într-o familie, ținerea postului a fost abandonată și relegată în rândul obiceiurilor bătrânești, irelevante pentru generațiile "emancipate” și din ce în ce mai expuse la noile învățături aduse de mass-media. Ar fi foarte interesant. Chiar dacă n-am nicio dovadă empirică, mă hazardez să afirm că abandonarea postirii a fost însoțită în mai puțin de o generație de profunde alte schimbări, pe toate planurile, de la nutriție, sănătate, la demografie, muzică, cultură (populară), etc. Așa că, dacă ne întrebăm despre cauzele degradării morale și estetice a satului românesc, poate că n-ar strica să căutăm după momentul și împrejurările în care șirul milenar al postirii la români a fost întrerupt într-un sat sau chiar și într-o familie. Ferice de familiile și de satele în care postul n-a încetat niciodată de la creștinare și până astăzi.

În această seară începe Postul Nașterii Domnului. E o moment prielnic spre a urma pilda atâtora dintre înaintașii noștri pentru care vremea postului era o vreme deopotrivă a înfrânării și a voii bune. E o vreme potrivită pentru a ne dumiri că pe cărarea vieții, exact ca și pe autostradă, din când în când e absolut necesar să mai punem și frână. Asta chiar dacă se întâmplă să ne găsim în contradicție absolută cu mintea slabă și întunecată de patimi a ritorilor veacului de acum, după care libertatea e tot una cu des-frânarea. Nu-i de mirare că ei și toți cei ce-i urmează se vor trezi inevitabil cu roatele în sus în șanț și în mocirlă și nu vor ști sau nu vor vrea să admită de unde li se trage. Așa că, în loc să-i urmăm pe acești deștepți și "emancipați” în prăpastia spre care inexorabil duce lipsa frânei fizice și morale, poate că ar fi mai cuminte să încercăm să mergem pe drumul bătătorit de atâtea generații de înaintași care cu rânduială, cu post și rugăciune, au știut să găsească, în vremuri mai cumplite decât cele de acum, drumul care duce către Înviere.

 

Articol apărut inițial pe blogul autorului