Scara rulantă urcă prea încet, într-un minut ar trebui să sosească metroul. Și mi-e frig. Vin din Piața Victoriei, via Ministerul Educației. Mi-e frig mai ales în suflet.
Când ajung sus, îi aud vioara. Și sunetul ei încremenește totul în jur, scara rulantă, metroul pe linii, frigul din mine.
Mă întorc din drum. „Pot să te filmez?”. „M-aș simți stingherită. Adică, mă puteți filma, dar apoi poate că o să puneți filmarea pe internet, și lumea...” N-o filmez pe ea. Ȋi filmez doar cântecul. Și trecerea oamenilor prin el.
Larisa are 24 de ani („deși știu că par mai mică”) și-o poveste de viață ce n-ar încăpea în tabloul din cabinetul secretarului de stat de la Educație. Tabloul cu „fără școală, idealurile rămân vise”. Larisa a urmat cursurile unei școli de muzică până în clasa a VII-a. Adică, „până când a murit mama. Apoi, am venit să stau cu tata, în București. M-a înscris la școală aici și, mai departe, am mers nu la Liceul de Artă, cum aș fi vrut, ci la un liceu normal”.
Acum, ea lucrează ca și „secretar ucenic la o firmă de construcții”. Iar după serviciu, cântă la vioară prin pasajele de la metrou. „Cânt ca să nu uit ceea ce știu. Și mai câștig și un ban”. Ȋn timp ce vorbim, un tânăr îi aruncă din mers o bacnotă în cutia viorii și un îndemn: „să te ții de treabă!”. Un fel de „keep walking” pe care fata cu vioara îl primește cu un zâmbet stingher. E în pasajul de la Unirii, nu pe vreo scenă, ca să știe cum sună ropotul aplauzelor.
Se apleacă și începe să-și strângă lucrurile, grăbită. „Pleci?”. „Vine bodyguardul de la metrou și mă gonește.” „Care bodyguard?”. Cel pe care abia când se apropie de trepte îl văd. Ea, obișnuită cu pericolul, îl zărise de la depărtare. „Spune că n-am voie să cânt înăuntru. O să merg afară.” „Dar e iarnă, afară e ger”. „Acum?!”, mă întreabă fata cu vioara, amuzată. Are dreptate, parcă nu mai e așa de frig.
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.