

Dragoste - sentiment puternic de afecţiune şi de durată, etimologic: sentiment care se manifestă faţă de cineva nepreţuit, valoros, scump, iubit.
Toleranţă - a îngădui, a fi indulgent, a răbda, etimologic: abaterea permisă de la o valoare considerată normală.
Deoarece prin intermediul cuvintelor se încearcă să se schimbe oamenilor norme, valori, comportamente şi să se instaleze noi percepte, am considerat că este potrivit să analizăm puţin cele două cuvinte, diferenţele dintre ele şi faptele care ar sta la baza acestora.
Astăzi ni se cere sa fim toleranţi faţă de orice. Ei, nu chiar orice, ci faţă de ceea ce convine celor care vin şi doresc o altă ordine. Şi aceasta se poate face cel mai uşor prin modificarea sensului cuvintelor.
Să fii tolerant înseamnă să îngădui cuiva o abatere de la ceva normal, firesc, în tehnică înseamnă ceva până la care un lucru poate funcţiona, a fi indulgent cu o abatere până când aceasta va reveni la normal, până când se va corecta sau va fi corectată. Adică să fiu tolerant faţă de o persoană înseamnă să îl înţeleg că trece printr-o perioadă grea, dificilă, şi să am înţelegere până când aceasta îşi vine în fire. Să rabd o perioadă de timp un comportament greşit, nefiresc şi nelalocul lui (vezi conotația 'casă de toleranță').
Prin folosirea acestui cuvânt astăzi ţi se recomandă să accepţi pe cineva aşa cum este, şi mai mult de atât, trebuie să îl accepţi ca normal şi chiar şi mai mult, devine normă socială. Trebuie să te educi pe tine în acest sens, trebuie să accepţi că acţiunile aceluia, acelora, sunt normale, fireşti, indiferent care ar fi acestea.
Să ai dragoste faţă de cineva înseamnă să te dărui cuiva, să te sacrifici, să îi vrei binele mai presus decât binele tău. Cineva care iubeşte autentic, nu mai poate înfăptui răul, cineva care iubeşte nu se mânie dacă cel iubit greșește, ci se îndurerează şi cu mai multă dragoste așteaptă răbdător revenirea din cădere a persoanei iubite. Cineva care iubeşte, mustră, ceartă, încearcă să îndrepte fiindcă vrea binele, adevărul şi frumosul pentru cel iubit şi pentru sine.
De ce să înlocuiesc dragostea, ca valoarea supremă a firescului, cu o valoare mult inferioară, prin care sunt doar politicos cu cineva, dar care doreşte de fapt să îmi modifice dispoziția lăuntrică de a dărui, dorinţa de a înfăptui binele şi care practic îmi cere să infăptuiesc răul?

Adică trebuie - din nou - să ne reeducăm forţat. Iată visul împlinit al comuniştilor şi securiştilor din anii 50-60 ai secolului trecut care torturau şi ucideau pentru a te reeduca, pentru a ajunge să nu mai crezi în nimic bun, în nimic curat, în nimic frumos, în nimic sfânt. Atunci, adevărul suprem şi binele pe care trebuia sa ţi-l doreşti era să vezi, să înţelegi şi să crezi în supremaţia valorile materialiste. Iar asta doar spre binele tău şi pentru progresul umanităţii.
Astăzi, acum, este interzis orice adevăr cu valoare de absolut în spatiul public, dar nu este interzis ‘adevărul’ corectitudinii politice, acesta fiind noua veste, noua dogmă supremă; absolutul pe care nu îl poţi pune la îndoială. Este obligatorie îmbrățișarea unei ideologii goale de conținut, şi toate acestea – din nou - doar spre binele tău şi spre progresul umanității. Cu o ideologie care ne golește se caută imperativ să ni se umple vieţile.
În numele a ce sau în numele cui ni se poate cere să fim toleranţi, adică să fim indiferenţi, să minţim persoana de lângă noi cu un larg zâmbet ipocrit şi să o asigurăm că este bine aşa cum se află, aşa cum se comportă? De ce să o minţim că e firească calea pe care merge chiar dacă considerăm că o duce pe un drum greşit, pe un drum ce o poate duce până la moarte. Pe când noi credem sau ştim că altfel stau lucrurile. De fapt se doreşte a ni se schimba crezurile şi credinţele.
Când noi vrem să iubim o persoană, când noi îi vrem binele, un bine altruist, un bine lipsit de orice fel de interes rău sau meschin, când vrem să ne jertfim pentru persoana respectivă ni se cere ca doar să tolerăm, ni se cere doar minciuna, ni se cere să nu ne pese şi ni se impune indiferenţa. Suntem somaţi să trecem de la o stare superioară la una inferioară!? În fapt ni se ordonă să ne împuţinăm ca persoane, ca fiinţe, fiindcă o fiinţă încearcă Să Fie. Dăruind mai puţin, trăiesc mai puţin.
În cele din urmă, ni se cere moartea, dar nu cea fizică, ci moartea spirituală, se vrea moartea a ceea ce este mai înalt, mai nobil şi mai bun în noi. Se pare că doar moartea aceasta poate potoli foamea celor care susţin corectitudinea politică, a noi dictaturi care nu ne mai bate la uşă ci ne sparge deja geamurile casei.
Nu vrem să murim sufleteşte fiindcă noi am fost, suntem şi vrem să fim.
Şi o să fim!
Toleranţă - a îngădui, a fi indulgent, a răbda, etimologic: abaterea permisă de la o valoare considerată normală.
Deoarece prin intermediul cuvintelor se încearcă să se schimbe oamenilor norme, valori, comportamente şi să se instaleze noi percepte, am considerat că este potrivit să analizăm puţin cele două cuvinte, diferenţele dintre ele şi faptele care ar sta la baza acestora.
Astăzi ni se cere sa fim toleranţi faţă de orice. Ei, nu chiar orice, ci faţă de ceea ce convine celor care vin şi doresc o altă ordine. Şi aceasta se poate face cel mai uşor prin modificarea sensului cuvintelor.
Să fii tolerant înseamnă să îngădui cuiva o abatere de la ceva normal, firesc, în tehnică înseamnă ceva până la care un lucru poate funcţiona, a fi indulgent cu o abatere până când aceasta va reveni la normal, până când se va corecta sau va fi corectată. Adică să fiu tolerant faţă de o persoană înseamnă să îl înţeleg că trece printr-o perioadă grea, dificilă, şi să am înţelegere până când aceasta îşi vine în fire. Să rabd o perioadă de timp un comportament greşit, nefiresc şi nelalocul lui (vezi conotația 'casă de toleranță').
Prin folosirea acestui cuvânt astăzi ţi se recomandă să accepţi pe cineva aşa cum este, şi mai mult de atât, trebuie să îl accepţi ca normal şi chiar şi mai mult, devine normă socială. Trebuie să te educi pe tine în acest sens, trebuie să accepţi că acţiunile aceluia, acelora, sunt normale, fireşti, indiferent care ar fi acestea.
Să ai dragoste faţă de cineva înseamnă să te dărui cuiva, să te sacrifici, să îi vrei binele mai presus decât binele tău. Cineva care iubeşte autentic, nu mai poate înfăptui răul, cineva care iubeşte nu se mânie dacă cel iubit greșește, ci se îndurerează şi cu mai multă dragoste așteaptă răbdător revenirea din cădere a persoanei iubite. Cineva care iubeşte, mustră, ceartă, încearcă să îndrepte fiindcă vrea binele, adevărul şi frumosul pentru cel iubit şi pentru sine.
De ce să înlocuiesc dragostea, ca valoarea supremă a firescului, cu o valoare mult inferioară, prin care sunt doar politicos cu cineva, dar care doreşte de fapt să îmi modifice dispoziția lăuntrică de a dărui, dorinţa de a înfăptui binele şi care practic îmi cere să infăptuiesc răul?

Adică trebuie - din nou - să ne reeducăm forţat. Iată visul împlinit al comuniştilor şi securiştilor din anii 50-60 ai secolului trecut care torturau şi ucideau pentru a te reeduca, pentru a ajunge să nu mai crezi în nimic bun, în nimic curat, în nimic frumos, în nimic sfânt. Atunci, adevărul suprem şi binele pe care trebuia sa ţi-l doreşti era să vezi, să înţelegi şi să crezi în supremaţia valorile materialiste. Iar asta doar spre binele tău şi pentru progresul umanităţii.
Astăzi, acum, este interzis orice adevăr cu valoare de absolut în spatiul public, dar nu este interzis ‘adevărul’ corectitudinii politice, acesta fiind noua veste, noua dogmă supremă; absolutul pe care nu îl poţi pune la îndoială. Este obligatorie îmbrățișarea unei ideologii goale de conținut, şi toate acestea – din nou - doar spre binele tău şi spre progresul umanității. Cu o ideologie care ne golește se caută imperativ să ni se umple vieţile.
În numele a ce sau în numele cui ni se poate cere să fim toleranţi, adică să fim indiferenţi, să minţim persoana de lângă noi cu un larg zâmbet ipocrit şi să o asigurăm că este bine aşa cum se află, aşa cum se comportă? De ce să o minţim că e firească calea pe care merge chiar dacă considerăm că o duce pe un drum greşit, pe un drum ce o poate duce până la moarte. Pe când noi credem sau ştim că altfel stau lucrurile. De fapt se doreşte a ni se schimba crezurile şi credinţele.
Când noi vrem să iubim o persoană, când noi îi vrem binele, un bine altruist, un bine lipsit de orice fel de interes rău sau meschin, când vrem să ne jertfim pentru persoana respectivă ni se cere ca doar să tolerăm, ni se cere doar minciuna, ni se cere să nu ne pese şi ni se impune indiferenţa. Suntem somaţi să trecem de la o stare superioară la una inferioară!? În fapt ni se ordonă să ne împuţinăm ca persoane, ca fiinţe, fiindcă o fiinţă încearcă Să Fie. Dăruind mai puţin, trăiesc mai puţin.
În cele din urmă, ni se cere moartea, dar nu cea fizică, ci moartea spirituală, se vrea moartea a ceea ce este mai înalt, mai nobil şi mai bun în noi. Se pare că doar moartea aceasta poate potoli foamea celor care susţin corectitudinea politică, a noi dictaturi care nu ne mai bate la uşă ci ne sparge deja geamurile casei.
Nu vrem să murim sufleteşte fiindcă noi am fost, suntem şi vrem să fim.
Şi o să fim!
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
Știu, ați rămas pe calea bibliei, nu a rațiunii, dar de prin secolul XVIII societatea s-a îndreptat încet, dar sigur, spre cea din urmă, și nu prea mai e cale de întoarcere. Pur și simplu poți să fii un om spiritual (căci, orice ar zice ateii, spiritualitatea este o nevoie firească) și poate chiar mai bun și fără instituții mamut care oferă din ce în ce mai puține răspunsuri și alinare.
Problema cea mai mare de comunicare intre un crestin ortodox practicant si un necredincios (care a invatat de la iluministi si mai apoi de la comunisti ce inseamna religia) este faptul ca se discuta in planuri complet diferite, in sisteme de valori diferite, fiecare raportandu-se la propriul sistem de referinta.
Din afara crestinismul pare pueril, inapoiat si invechit, dinauntru insa este esenta vietii.
Ori nu intelegi ce este un crestin ortodox practicant, ori ai probleme de logica severa. Tind sa cred ca prima varianta. Indiferent insa de varianta, va fi foarte greu pentru noi doi sa purtam o discutie coerenta si echidistanta.
Reflecta excelent zbuciumul interior al crestinului credincios in lumea moderna, decadenta din punct de vedere spiritual si extrem de orientata pe consum din punct de vedere material.
In calitate de crestin practicant este imposibil sa gasesti spiritualitatea intr-un sistem fara Dumnezeu (Adevar absolut), pentru ca un astfel de sistem este lipsit de sens pentru el. Un credincios cauta intotdeauna sensul vietii sale si al lumii care-l inconjoara, iar gasirea si asumarea acestui sens (Dumnezeu) ii ofera nu numai siguranta de care are nevoie ci si fericirea personala.
In lumea moderna, globalizata din punct de vedere politic si economic, spiritualitatea se manifesta cu totul altfel. Oamenii nu mai cred intr-un singur Adevar. Ei admit ca adevarurile pot fi mai multe si diferite, in functie de cultura, civilizatia si credinta fiecarui popor sau grup de oameni. Omenirea ca organism este multiconfesionala. Asta nu inseamna ca sistemele de valori diferite nu mai sunt in competitie una cu cealalalta, doar ca disputele se manifesta diferit.
Toleranta este o evolutie fireasca a omenirii, pentru ca poate reprezenta o cale pasnica de convietuire intre confesiuni (credinte) diferite. Toleranta este o solutie fiabila de a elimina razboaiele si luptele sangeroase intre confesiuni diferite si de a favoriza disputa la nivel intelectual.
Problema pe care o vad eu cu toleranta (si aici gandim la fel) este ca negarea lui Dumnezeu, duce la disparitia oricarui Adevar. Pe mine nu ma deranjeaza ca Dumnezeu este depasit, invechit, demodat, ci faptul ca El este inlocuit cu NIMIC concret. Oamenii dau oarecum pasarea din mana pentru cea de pe gard, cel putin asa pare.
Insa Nimicul din pacate este cel care genereaza nesiguranta, deprimare, falsitate, minciuna, ipocrizie. Si acste nonvalori se vad la tot pasul. De aceea toleranta este confundata cu ipocrizia (vezi corectitudinea politica dusa la extrem).
Lumea moderna se leapada de Dumnezeu, iese din sfera de influenta a religiei, a traditiilor si obiceiurilor diferitelor popoare si se arunca cu multa determinare si entuziasm in.... NOTHING.
Suntem la fel ca la inceputul omenirii, orbecaim fara sens incercand sa supravietuim si sa evoluam.
Spre deosebire de acum 10.000 de ani, suntem mult mai increzatori, pentru ca acum avem impresia ca putem controla adevarul, reinventandul ori de cate ori avem nevoie.
Suspansul este garantat. :))
Reflecta excelent zbuciumul interior al crestinului credincios in lumea moderna, decadenta din punct de vedere spiritual si extrem de orientata pe consum din punct de vedere material.
In calitate de crestin practicant este imposibil sa gasesti spiritualitatea intr-un sistem fara Dumnezeu (Adevar absolut), pentru ca un astfel de sistem este lipsit de sens pentru el. Un credincios cauta intotdeauna sensul vietii sale si al lumii care-l inconjoara, iar gasirea si asumarea acestui sens (Dumnezeu) ii ofera nu numai siguranta de care are nevoie ci si fericirea personala.
In lumea moderna, globalizata din punct de vedere politic si economic, spiritualitatea se manifesta cu totul altfel. Oamenii nu mai cred intr-un singur Adevar. Ei admit ca adevarurile pot fi mai multe si diferite, in functie de cultura, civilizatia si credinta fiecarui popor sau grup de oameni. Omenirea ca organism este multiconfesionala. Asta nu inseamna ca sistemele de valori diferite nu mai sunt in competitie una cu cealalalta, doar ca disputele se manifesta diferit.
Toleranta este o evolutie fireasca a omenirii, pentru ca poate reprezenta o cale pasnica de convietuire intre confesiuni (credinte) diferite. Toleranta este o solutie fiabila de a elimina razboaiele si luptele sangeroase intre confesiuni diferite si de a favoriza disputa la nivel intelectual.
Problema pe care o vad eu cu toleranta (si aici gandim la fel) este ca negarea lui Dumnezeu, duce la disparitia oricarui Adevar. Pe mine nu ma deranjeaza ca Dumnezeu este depasit, invechit, demodat, ci faptul ca El este inlocuit cu NIMIC concret. Oamenii dau oarecum pasarea din mana pentru cea de pe gard, cel putin asa pare.
Insa Nimicul din pacate este cel care genereaza nesiguranta, deprimare, falsitate, minciuna, ipocrizie. Si acste nonvalori se vad la tot pasul. De aceea toleranta este confundata cu ipocrizia (vezi corectitudinea politica dusa la extrem).
Lumea moderna se leapada de Dumnezeu, iese din sfera de influenta a religiei, a traditiilor si obiceiurilor diferitelor popoare si se arunca cu multa determinare si entuziasm in.... NOTHING.
Suntem la fel ca la inceputul omenirii, orbecaim fara sens incercand sa supravietuim si sa evoluam.
Spre deosebire de acum 10.000 de ani, suntem mult mai increzatori, pentru ca acum avem impresia ca putem controla adevarul, reinventandul ori de cate ori avem nevoie.
Suspansul este garantat. :))