Cum nu există coincidenţe şi nimic nu este întâmplător, faptul că printre primele decrete lege emise în România eliberată de sub comunism se număra decretul 1 din 26 decembrie 1989 care legalizează întreruperea sarcinii este la fel de semnificativ ca şi executarea prin împuşcare a preşedintelui comunist Nicolae Ceauşescu în ziua de Crăciun a aceluiaşi an (execuţie de un simbolism aparte, căreia îi urmează scoaterea în afara legii a pedepsei cu moartea).

 

Aşadar, după eliberarea de comunism printre primele libertăţi oferite românilor este libertatea de a-şi extirpa produsele de concepţie în mod aproape necondiţionat. Libertate de care româncele profită din plin, în primul an de după revoluţie înregistrându-se aproape un milion de avorturi. Această cifră nu este nici pe departe cea mai mare înregistrată de statistici: este chiar depăşită, în plină perioadă comunistă, între anii 1963-1965 când se realizează peste un milion de avorturi anual. Noua eră capitalistă coincide cu programele pro-avort staliniste şi sovietice care s-au reflectat în liberalizarea avortului în România în anul 1957. Liberalii capitalişti şi comuniştii sovietici susţin aceleaşi idei privitoare la emanciparea femeii, la drepturile femeii asupra corpului lor, la valoarea muncii şi carierei lor.

 

Româncele răspund cu o promptitudine şi un entuziasm demne de o cauză mai bună îndemnului explicit sau permisivităţii implicite de a-şi extrage feţii din pântece – atunci şi acum. Statisticile privitoare la avorturi ne plasează în fruntea Europei sau chiar a lumii întregi şi se pare că în ritmul actual vom ajunge în 2050 la o populaţie de 14 milioane de locuitori. O trăsătură maladivă a poporului român – ura de sine îşi găseşte o confirmare indiscutabilă în rata demenţială a avorturilor – chiar şi în perioada interzicerii avortului în România (1966-1989). Ştim de la Herodot că geţii îşi plângeau copiii la naştere şi se bucurau la moartea rudelor (comportament care s-a păstrat până azi în unele zone ale României unde priveghiul este însoţit de glume şi râsete la adresa mortului).

 

E sigur că dacă avortul ar fi fost posibil încă de pe atunci dacele şi dacii nu ar mai fi avut niciun motiv de lacrimi şi la scurt timp nu ar mai fi existat nici ochii care să le verse. Romanii ar fi găsit un teritoriu pustiu, populat doar de tigvele şi ciolanele împrăştiate ale unui neam autosuprimat. Prin accidentele istoriei, datorită creştinării lui şi prin graţia unei întârzieri tehnologice neamul geto-valaho-român a supravieţuit cum necum în ciuda propriei lui dorinţe intime de extincţie, privind cu ciudă umbra pe care o făcea pământului. Există în fiecare om şi prin extensie în fiece corp colectiv două tendinţe – iubirea şi ura de sine, instinctele vieţii şi instinctele morţii – accentuate în măsuri diferite. Unii oameni se iubesc mai mult decât se urăsc, alţii se urăsc mai mult decât se iubesc. Românii şi străbunii lor au o înclinaţie clară spre autosuprimare, autodispreţ, autoderiziune, adevăr care poate fi documentat prin cărţi, înjurături şi psihoza românească a avortului.

 

Dacă ne imaginăm România sub forma unei femei pitoreşti o vom vedea răscrăcărată în poziţie ginecologică scormonindu-şi vintrele, avortând un popor întreg. Căci din 1957 până în 2012 româncele au avortat 22 de milioane de feţi – cu un furibund fanatism al urii de sine. Un popor întreg a fost aruncat la coşul de gunoi, în crematorii şi în gropile comune, un popor avortat de către o „mamă” ce s-a făcut zid de netrecut între copilul ei şi lumina zilei. Această anti-mamă autoare de anti-naşteri are probabil un furor orgiastic aproape sacru în momentul în care-şi extirpă fătul, ca şi cum ar vrea să-l scuipe în faţa lui Dumnezeu, ca şi cum ar vrea să demonstreze că viaţa merită să fie strivită încă din faşă, ca şi cum ar închina un sacrificiu, un imn, o odă nefiinţei. Iar pentru asta nu e suficient doar să nu procreezi, ci să procreezi avortoni, de unde preferinţa pentru chiuretaj în defavoarea oricărei alte metode contraceptive.

 

P.S. Va veni o vreme în care practica avortului va fi privită de către urmaşii noştri ca o crimă împotriva umanităţii, cu acelaşi dezgust şi ruşine cu care ne raportăm astăzi la actele de canibalism ale primitivilor, la sacrificiile umane, la torturi sau la execuţiile publice.

 

Iar gogoşile îndrugate despre dreptul femeii asupra propriului corp care justifică avortul le vom considera nişte sofisme inacceptabile pentru care raţiunea va trebui să-şi ceară scuze public. Şi se va întâmpla acest lucru independent de credinţa în Dumnezeu, independent de religie şi independent de problema emancipării femeilor.