Bun, am auzit care sunt obiecțiile:

1. Sunteți răi, nu-i lăsați pe bieții oameni să-și oficializeze amorul. 

2. Sunteți proști, troglodiți, retarzi. De ce? Păi pentru că a) vă luați de săracii oameni fără motiv. Și b) în plus, altceva nu știți să ziceți.

3. Sunteți ipocriți. Ziceți că vă pasă de familie, dar ce altceva faceți pentru ea ? Ce faceți pentru oamenii fără adăpost, pentru copiii abandonați, pentru cei forțați să abandoneze școala, pentru femeile bătute, pentru familiile doborâte de greutățile materiale ale vieții ?

Cu privire la prima obiecție în mare am zis ce am avut de zis, inclusiv aseară într-o discuție din subsolul postării anterioare. Vezi aici . Au spus-o și alții înaintea mea. Nu știu ce vor ști să spună reprezentanții Coaliției pentru Familie și ai Bisericii care vor ieși public, dacă vor ști sau nu să contracareze campania de ridiculizare mediatică menită să contrabalanseze, pe termen mediu și lung, actualul handicap numeric al taberei opuse inițiativei BOR.

Cea de-a doua și cea de-a treia obiecție sunt mai serioase. Cea de-a treia ne îndeamnă pe fiecare în parte, atât la nivel personal cât mai ales la nivel comunitar – parohii, eparhii, asociații – să ne facem cuvenitele procese de conștiință. Forța unei Biserici stă mai puțin în trei milioane de semnături împotriva mariajului homosexual și mai mult în trei milioane de oameni care pot să declare că, în și prin parohiile lor, au fost ajutați când au avut nevoie și i-au ajutat pe cei care aveau nevoie. Cea de-a doua problemă e mai vechea problemă a doctrinei sociale.

 

Și Biserica Catolică se opune căsătoriei între homosexuali, dar prezența ei în dezbaterea publică e departe de a se limita la ea, așa cum deseori lasă impresia BOR, care n-a prea știut ce să spună nici despre privatizări, nici despre condamnarea la sărăcie și subdezvoltare a României medieval-asistate, nici despre cămătăria băncilor, nici despre închiderea școlilor și spitalelor, făcându-și auzită vocea într-o oarecare măsură doar în câteva chestiuni ecologice cum au fost Afacerea Roșia Montană sau exploatarea gazelor de șist. De aici și impresia de mulți dar proști și ipocriți care, în loc să-și valorifice potențialul numeric printr-un demers public constructiv, insistă monocord pe o temă pe care, din motive pe care le voi menționa un pic mai încolo, individul liberal, care gândește lumea în termeni liberali, nici nu reușește să o înțeleagă. Ca o ironie a sorții, impresia de tip țara arde dar ortodocșii se piaptănă, sau mai exact țara arde iar ortodocșii fug cu torțele după homosexuali, a fost potențată de faptul că depunerea semnăturilor strânse de Coaliția pentru Familie a coincis cu poate cel mai sinistru și mai monstruos scandal de corupție din ultimii ani, la rândul său indicator al unei prăbușiri generale a încrederii în instituții.

Acestea sunt obiecții legitime, de care Biserica ar face bine să țină cont. Simptomatice sunt însă numeroasele reacții care au luat forma etichetării "proștilor”, "troglodiților”, "retardaților”, ș.a.m.d. Dincolo de clișeul iluministo-obscurantist de tip gândesc ca-n Evul Mediu, nu ni se mai spune ce legătură există între prostie și faptul de a semna o petiție precum cea a Coaliției pentru Familie. În fond, într-o dezbatere care s-a purtat în Europa întreagă, pe axa Stat/Biserică, oamenii în cauză s-au poziționat la dreapta, alături de oameni de la noi și din alte țări altminteri foarte bine pregătiți. Și chiar presupunând că ar fi proști, ăștia chipurile deștepți rezolvă ceva dacă, în loc să-i invite pe oameni să dezbată cu argumentele pe masă, aleg în schimb să le taie microfonul de cum au deschis gura, pe motiv că știu ei, de deștepți ce sunt, că oricum n-are rost să discute cu unii care nu pot fi decât troglodiți?

 

Dacă acceptăm ideea că avem o problemă cu toleranța față de homosexuali, e asta o metodă de a întreține în România un climat de toleranță, inclusiv față de homosexuali, sau una de a polariza și mai mult o societate pe cât de dezorientată, pe atât de învrăjbită? Ah, dacă îl inviți pe om să-și susțină poziția iar el răspunde la argumente cu lovituri de bâtă și onomatopee, atunci da, ai tot dreptul, ba chiar și datoria, să-l numești troglodit și să-l tratezi ca atare. Simptomatic este faptul că și atunci când pe un alt clivaj decât cel Stat/Biserică (din cele patru clivaje ale lui Stein Rokkan), anume clivajul Capital/Muncă, marea masă s-a poziționat atunci la stânga, lumea bună, inclusiv mulți din cei care îi apără acum pe proști, tot de proști (de proști și de leneși) ne-a vorbit, și tot cu argumentul că ăștia, în loc să fie în pas cu Europa, au rămas cu mintea și simțirea blocată într-un alt ev întunecat al istoriei, cel comunist. Drept care, se cuvine să le tai microfonul, căci cu proștii nu se discută, ăștia n-au dreptul nici să vorbească nici să voteze. Din păcate, așa deștepți cum suntem, avem tendința de a simplifica lucrurile de o manieră rudimentară și de a ignora că simplul fapt de a nu fi de acord cu altcineva nu-l face pe ăla în mod automat nici prost, nici un monstru. Cunosc destui oameni care nu îmi împărtășesc poziția pe tema asta, și destui care mi-o împărtășesc, oameni care nu sunt deloc proști. Și nici nu mușcă. E suficient să-i cunoști ca să te convingi.

Nu, nu obținerea de drepturi de către cuplurile homosexuale, inclusiv acela de a se căsători, e cauza pentru care familia românească se află în criză. Familia românească se află în criză din două motive, fiind cât se poate de revelator că oponenții de stânga ai demersului BOR, și susținătorii de dreapta ai acestuia, se opresc doar asupra unuia dintre cele două motive, altul în fiecare caz în parte. Primul motiv este într-adevăr precaritatea și instabilitatea financiară, și poate nu atât sărăcia materială cât pierderea statutului social pe care o implică transformările economice capitaliste prin care a trecut țara noastră în ultimii douăzeci de ani, dacă nu regresul cel puțin oprirea ascensorului social și pierderea din urmă a minorității de frumoși și deștepți în raport cu care, oricât te-ai strădui, ajungi să arăți din ce în ce mai mult ca un untermensch, condamnat să le transmită copiilor, pe care nu îți mai vine să-i faci, același statut și același sentiment al ființei. Este zona despre care stânga vorbește, și deseori o face bine, iar BOR din nefericire nu prea vorbește. Dar pe lângă acest motiv, mai există și un altul, care afectează cu precădere mediile urbane și pe oamenii care, deși și ei se confruntă cu probleme economice destul de serioase – a se vedea patimile datornicilor la bancă ce au dat peste cap numeroase familii -, totuși, per ansamblu, au o putere de cumpărare cu mult, mult mai mare decât bunicii lor care se căsătoreau la douăzeci de ani și făceau cinci copii. Dar în mediile astea se răspândește tot mai mult o cultură individualist-hedonist-narcisist-carieristă datorită căreia oamenii devin tot mai puțin capabili sau mai puțin dispuși să se dăruiască și să-și asume responsabilități, să-și facă (și să găsească pe cineva cu care să-și întemeieze) o familie și să o mențină unită.

 

Mulți, în special femeile, suferă din cauza asta poate mai mult decât suferă alții din cauza sărăciei. Pe de altă parte, nu obținerea de drepturi de către homosexuali, inclusiv dreptul de a se căsători, este faptul care generează fenomenul cultural individualist în cauză, ci e mai degrabă invers: raportarea contractualist-individualistă la familie (și, în general la orice altă structură socială), proprie subiectivității liberale, explică atât ușurința cu care este relativizată noțiunea de familie (deja, oameni cu care polemizez, își asumă consecințele logice ale gândirii exprimându-și acordul și cu familia incestuoasă, și cu familia formată din trei, patru sau mai mulți indivizi, și cu orice alt fel de asociație contractuală formată din mai mulți indivizi care este recunoscută ca familie de către stat pentru simplul fapt că indivizii contractanți solicită să fie recunoscuți ca familie), cât și reala incapacitate a indivizilor definiți de subiectivitatea liberală de a înțelege ce au BOR și ortodocșii cu familia homosexuală. Cu alte cuvinte, oamenii susțin familia de tip contract între indivizi, oricâți, oricum, fără reguli proprii instituției, anterioare indivizilor și independente de voința lor, pentru că raportarea lor la familie, care generează criza acesteia din urmă, este deseori cea a unor indivizi care contractează relații și le întrerup când ele nu mai corespund intereselor lor, deseori fără să se gândească prea mult la ce lasă în urmă: parteneri dați peste cap, copii cu atât mai mult. Mă rog, nu putem generaliza, sunt și destui oameni care poate doar cad în capcana șantajului emoțional referitor la lipsa de empatie sau înapoierea mintală, fără să reflecteze suficient la chestiunea în cauză, esențial fiind să pari deștept, nu neapărat să fii. Dar cred că trendul de bază, la nivel macro, este cel specificat, anume liberalismul cultural dominant.

Când Louis Ambroise de Bonald, unul dintre ultimii "medievali”, solicita în timpul Restaurației abolirea divorțului legalizat în timpul Revoluției Franceze, acesta insista că miza indisolubilității familiei ținea de însăși natura ei: aceasta fie era o unitate ce precede indivizii în ordine ontologică, chiar dacă nu și cronologică în cazul soților, cu normele și ierarhia ei independente de voința indivizilor, printre care și indisolubilitatea sau, departe ca indivizii să fie părți ale întregului (principiul holist), întregul, cu tot cu normele sale, rezulta din voința indivizilor, care puteau dizolva întregul sau îi puteau schimba normele oricând și oricum voiau (principiul individualist). Or, la limită, în ciuda duratei necesare pentru finalizarea oricărui proces istoric, acceptarea celui din urmă principiu - manifestat acum, când divorțul e deja mult în urma noastră, prin divorțul familiei de baza ei biologică (universală în toate culturile) și cea cultural-creștină (valabilă în spațiul civilizației europene) - implică, în ultimă instanță, abolirea de facto a familiei. Pentru că într-o astfel de situație, orice asociație de indivizi este la fel de mult sau de puțin o familie pe cât își doresc, astăzi (mâine Dumnezeu știe ce și-or dori), indivizii respectivi. Familia, din acest punct de vedere, e tot o firmă/corporație, iar firma/corporația tot o familie, cum din nefericire e cazul tot mai des în ziua de astăzi.

 

Problema e că atunci când nu mai există familie, în sensul precizat de Papa Leon al XIII-lea, de societate anterioară și autonomă în raport cu statul, atunci între stat și individ nu mai există nimic. Cum, în conformitate cu principiul liberal, niciun individ nu poate fi supus altui individ, ci statul reglementează conflictele dintre indivizi, ale căror drepturi tot el le definește, înseamnă că și autoritatea parentală este transferată de la părinte la Barnevernet sau alte instituții asemănătoare menite să garanteze faptul conform căruia copilului îi vor fi respectate drepturile, pe care tot statul i le atribuie, și că produsul, biologic doar, al părinților, va fi crescut de stat, care va face din el un individ-cetățean cât mai bun, o replică cât mai fidelă a ideal-tipului antropologic de bază al civilizației liberale. Iată de ce un autor de talia lui John Milbank (și ăsta tot un prost) a afirmat că, independent de eventualele bune intenții ale susținătorilor mariajului homosexual (să fim empatici, să nu fim fundamentaliști, să fim deschiși la minte, să nu fim medievali), în mod concret, orizontul larg pe care îl deschide legalizarea căsătoriei între persoane de același sex - ea însăși consecință și nu cauză a dinamicii culturale a lumii noastre - este cel al unei tiranii biopolitice. Una care să-i descurajeze să nască și să crească fii și fiice și pe cei care, înotând cum pot contra valului de dezintegrare culturală, continuă totuși să o facă.

Așadar, miza actualei dezbateri, dacă e să fie una serioasă și constructivă, este cum anume îi ajutăm pe oamenii ăștia, dar și pe cei din medii sociale mai puțin dezvoltate (și deci confruntați poate cu alt tip de probleme), să întemeieze familii, să le păstreze și să aducă pe lume copii cu un mediu familial sănătos în spate, ca să avem cu toții nu doar un viitor demografic, ci și un viitor uman. Și cum facem acest lucru fără să le îngreunăm viața homosexualilor cu eventuale blocaje legal-birocratice care le cauzează probleme inutile și îi împiedică să-și aducă deplina contribuție de care sunt în stare la binele comun, manifestând față de ei o atitudine autentic umană și, în cazul Bisericii, autentic pastorală. În fine, cum facem ca să funcționăm împreună ca societate și să rezolvăm problemele comune în ciuda diferențelor noastre. Or, din nefericire, atâta timp cât în loc să discutăm și să încurajăm participarea politică, preferăm în schimb să înjurăm milioanele de "știrbi" și de "asistați", de "troglodiți" sau de "omuleți patibulari" care au ales să își exercite drepturile garantate de Constituție, mă tem că nu vom ajunge foarte departe.