În această noapte sfântă, românii și frații lor de credință din toată lumea prăznuiesc Învierea Domnului sau Sfintele Paști. Cu această ocazie, l-am rugat pe părintele arhimandrit Mihail Stanciu de la Mănăstirea Antim să transmită cititorilor ActiveNews un cuvânt de învățătură.  Iată-l:

De Te-ai și pogorât în mormânt,

Cuvintele rostite și vindecările săvârșite de Domnul Hristos culminează, în lucrarea lor de mântuire a neamului omenesc, prin Jertfa Lui curată, ca experiere a smereniei și a dăruirii depline a Lui către Dumnezeu-Tatăl și către noi. Iisus Hristos, Cel fără de păcat, Și-a asumat moartea de bunăvoie (cea mai tristă experiență umană, plată a păcatului) pentru ca să ne deschidă și nouă intrarea în viața veșnică, în Împărăția Sa. Astfel, sensul morții s-a luminat odată cu Jertfa Mântuitorului și tristețea ei s-a transformat în bucuria Învierii, a biruinței definitive a Lui asupra păcatului și a diavolului.

Persoana divino-umană a lui Hristos gustă moartea pentru a restabili și desăvârși relația dintre Dumnezeu și oameni, surpând zidul despărțitor al păcatului. Intrând în moarte, Mântuitorul Hristos o biruiește cu razele atotluminoase ale slavei Sale împărătești. Învierea lui Hristos care urmează în deplină continuitate cu Jertfa Sa reprezintă manifestarea supremă a firii, a iubirii și a puterii Sale dumnezeiești, prin care săvârșește biruința asupra morții și a iadului veșnic al însingurării prin păcat (înțeles ca îndepărtare de Dumnezeu și de ordinea creației).

Învierea lui Hristos începe din adâncurile iadului, printr-o iradiere luminoasă a energiilor Lui necreate, iubirea și puterea Lui inundând sufletele drepților care-L așteptau și ridicându-le în rai, în comuniunea deplină cu Tatăl prin Duhul Sfânt. Astfel, și iadul s-a luminat pogorând în el Hristos cu sufletul plin de puterea Duhului Sfânt și împlinind așteptarea grea dar plină de nădejde a drepților din Vechiul Testament. Mântuitorul le aduce acestora eliberarea și le vestește viitoarea lor înviere și cu trupul. Căci „mormintele s-au deschis și multe trupuri ale sfinților adormiți s-au sculat”(Matei 27, 52). Cu acest ultim gest de smerenie se împletesc primele raze ale strălucirii slavei dumnezeiești a lui Hristos.

Scopul Învierii Domnului Hristos nu a fost acela de a face dovada zdrobitoare a Atotputerniciei Sale, așa cum sugerează picturile apusene ci, așa cum arată icoana ortodoxă, Hristos S-a pogorât în iad ca să ridice și să transfigureze firea umană căzută. Pogorârea la iad reprezintă, deci, ultima treaptă a smeririi lui Hristos față de om, căutându-l unde ajunsese din pricina păcatului, adică în iad, și ridicându-l împreună cu El în Împărăția Sa, acesta fiind, de fapt, rostul esențial al Întrupării, Răstignirii și Învierii Sale.

Din sufletul lui Hristos total îndumnezeit prin Jertfa Sa curată din iubire pentru Dumnezeu și pentru oameni va iradia apoi puterea care va învia sau va umple de Duhul Sfânt și trupul Lui din mormânt. Plin acum de toată strălucirea, trupul lui Hristos răsare din mormânt ca un Soare, nestricându-i pecețile, ci străbătându-le în chip minunat precum la Nașterea Sa din Preacurata Fecioară Maria. Iar asupra acestui moment al Învierii propriu-zise cu trupul, imposibil de cuprins in limitele rațiunii omenești (gânduri, cuvinte sau imagini), Sfânta Evanghelie păstrează tăcerea cu cel mai profund respect față de Taină, iar iconografia ortodoxă o urmează întocmai.

Pogorârea lui Hristos cu sufletul în iad este mărturia supremă a iubirii Lui față de oameni, mărturie pe care icoana Pogorârii la iad, expresie firească a atmosferei liturgice pascale în ansamblul ei, ne-o face vizibilă, transpunând prin forme și culori luminoase ceea ce cântările slujbei vestesc: bucuria și lumina Învierii Domnului.

Hristos a înviat și nu doar i-a încredințat pe ucenici de realitatea trupului Său îndumnezeit, ci le-a și transmis acestora lumina și puterea Duhului Său, ca să înțeleagă mărturiile Scripturii, să ierte păcatele oamenilor și să vestească Învierea Sa din morți ca început al mântuirii și al învierii tuturor oamenilor în Biserica Sa, în comuniunea noastră cu Dumnezeu și între noi. Hristos cel înviat este începutul creației celei noi pentru că ne cuprinde în starea jertfită și înviată a trupului Său, în mod actual, pe toți care credem în El și ne unim cu El și între noi prin Tainele Bisericii. Astfel, primindu-L în noi pe Hristos, primim putere din puterea Sa pentru a ne răstigni și a învia față de păcatele și egoismul nostru, pentru a ne jertfi și a iubi cu toată ființa străbătută de lumina Învierii Sale.

Unindu-ne și noi cu Mântuitorul Hristos prin „credința care este lucrătoare prin iubire” (Gal. 5, 6), trăim și noi, creștinii dreptmăritori, taina învierii ca experiență în Duhul Sfânt ce transformă evenimentul petrecut istoric acum 1985 de ani într-o realitate lăuntrică, personală, care ne luminează întreaga ființă cu razele atotputerniciei și iubirii Lui infinite față de noi. Această prezență tainică și lucrare a Mântuitorului Hristos în noi ne face și pe noi ai Lui, mădulare vii în Biserica Lui Sfântă prin care Domnul lucrează la mântuirea și sfințirea lumii. De aceea învierea noastră din păcatele personale printr-o viață curată și luminoasă, vizibilă și de cei din jur, este urmarea naturală a prezenței lui Hristos cel Viu în noi, este prelungirea Învierii lui Hristos în sufletele și trupurile noastre. Iar Biserica lui Hristos, Biserica Ortodoxă, este acest popor viu și lucrător în Duhul Sfânt, care înaintează spre Împărăția Cerurilor, avându-L și trăindu-L încă de aici pe Însuși Împăratul Cerurilor, căutând să înnobileze oamenii prin multiple activități filantropice și culturale în societate.

Și învierea noastră începe cu pogorârea lui Hristos în iadul lăuntric al fiecăruia, cu întâlnirea noastră personală cu El, apoi continuă cu ridicarea lină din întunericul patimilor împreună cu Domnul Hristos în ambianța Bisericii, prin Tainele Ei și prin nevoințele personale. Iar ridicarea din patimi este un proces anevoios, o vindecare treptată a ființei de egoism, hedonism și nihilism, o curățire de tiparele greșite de gândire și comportament care ne mutilează ființa cea zidită după „chipul lui Dumnezeu” (Facere 1, 27). Această curățire de patimi ne luminează sufletul spre vederea (contemplarea) Mântuitorului Hristos și slăvirea lui euharistică, precum mărturisește troparul „Să ne curățim simțirile, și să vedem pe Hristos strălucind, cu neapropiata lumină a Învierii și bucurați-vă zicând, luminat să-L auzim, cântându-I cântare de biruință.” (Canonul Învierii, glas I, Cântarea I). Cât de frumoasă este această viață cu Hristos în Duhul Sfânt și ce bucurii mai presus de fire și de orice închipuire poate trăi omul în unirea cu Hristos care ia chip tot mai mult în el, care-Și revarsă viața Lui tot mai mult!... Astfel, omul credincios se îmbunătățește, se înduhovnicește, se îndumnezeiește, devine tot mai mult asemenea cu Hristos-Dumnezeu prin umplerea de viața și energiile Lui necreate.

Societatea în care trăim, însă, pare să nu mai caute învierea și viața spirituală care-i dau omului adevărata fericire superioară, demnitate și statură verticală în raport cu toate vietățile pământului. Din nefericire, mass media și social media promovează modele de gândire și comportament pentru omul contemporan tot mai departe de idealul creștin, sau deformează (prin manipulare și dezinformare) idealul creștin într-o „mascotă” după chipul și asemănarea omului „căzut”, al păcatului și chiar al diavolului. Modul creștin-ortodox de gândire și viață reprezintă pentru propagandiștii progresului omenirii pe culmile depravării morale și al idolatriei cezaro-tehnologice un dușman care trebuie discreditat și eliminat nu numai din sfera publică a vieții comunitare, ci și din viața privată a omului. Acuzele bolșevice de obscurantism și medievalism la adresa creștinismului ortodox au fost completate în repertoriul lozincilor propagandiste ale neo-marxismului cultural cu cele de fanatism și fundamentalism, proiectând asupra creștinilor tirul unui discurs al urii plin de violență, intoleranță și discriminare.

Creștinii și cultura lor au ajuns să fie socotiți azi, exact ca în vremea persecuțiilor romane, piedici în evoluția omului și a societății postmoderne și postcreștine care caută totuși un idol „mesianic” ateu pentru o viață veșnică pe pământ, a cărei fericire este „umflată” artificial prin plăceri, droguri și tehnologie (și doar pentru unii). Dar cu toate eforturile gălăgioșilor minoritari protestatari la adresa Domnului Dumnezeu și Mântuitorului Iisus Hristos, a Evangheliei și a Bisericii Sale precum și credincioșilor Lui, ordinea din firea umană care-l caută intrinsec pe Creatorul ei nu poate fi răsturnată, chiar dacă încercările de revoltă sunt multiple și generează mari suferințe și moarte (vremelnică și veșnică). Pentru că omul nu poate fi fericit decât în firea sa, zidită de Creatorul Său, ca bărbat și femeie, respectând poruncile divine din natură și din Scriptură și integrându-se în simfonia creației pe care Iisus Hristos – Cuvântul lui Dumnezeu, Creatorul lumii – o are în stăpânirea Sa neîncetat.

Față de această rostogolire a omului și a lumii în ateism, imoralitate și moarte susținută de cercuri politice și economice internaționale suficient de oculte, dar și de prezente în mai toate guvernele lumii, Biserica Ortodoxă ne cheamă pe toți la înviere și înnoire prin unirea personală și comunitară cu Mântuitorul Hristos – Capul și Mirele ei. Rugăciunea și acțiunea noastră trebuie să fie cu brațele iubirii deschise către toți oamenii, chemându-i și pe cei rătăciți în erezii și patimi să vină la „mântuire și la cunoștința Adevărului” (1 Tim. 2, 4), așa încât valul de lumină și de bucurie să acopere întreaga lume prin cântarea mărturisitoare: