Motto: În prezentarea faptelor mele și a protagoniștilor lor, am recurs la formula romanului jurnalistic, „non fiction novel”, o specie deopotrivă literară și jurnalistică apărută pentru prima dată în 1966, în Statele Unite, odată cu publicarea romanului lui Truman Capote, „In Cold Blood”.
Textul de față este o transcriere dramatizată și adesea literară a interviurilor făcute.
Îi sunt recunoscătoare în principal lui Gabriel Liiceanu care m-a încurajat să scriu această carte.
(Tatiana Niculescu-Bran, Spovedanie la Tanacu. Prefață)
Cazul Tanacu a fost un moment de grație în care s-a putut radiografia societatea românească înainte de triumfala intrare în Uniunea Europeană din ianuarie 2007. De la înalții ierarhi și până la mireni, de la oamenii politici până la clerul obișnuit, cu acea ocazie s-au săpat primele trepte ale urcușului sau coborâșului etosului românesc în vremurile de pe urmă. Înainte de Referendumul pentru familie a fost Tanacu. Și atunci, ca și acum, în centrul evenimentului și forfecat de toți s-a aflat un personaj colectiv: poporul român. Trecând în revistă izvoarele ce restituie memoriei colective momentul-cheie din 2005 m-am oprit cu multă deferență în fața volumului scris de Tatiana Niculescu-Bran, Spovedanie la Tanacu. Mărturisirea ei este edificatoare pentru următorii zeci de ani de (anti)românism.
Tatiana Niculescu Bran este în primul rând jurnalistă. O jurnalistă mai inteligentă decât mulți colegi de-ai săi întru gazetărie. Marea majoritate sunt (doar) scribi deontologi, adică doar purtători de mesaje grosiere, direcționate precis și scrise altundeva de niște creaturi superioare. Scribii sunt folositori în orice guvernare ar activa, ei dau drumul ideii atunci când primesc semnalul. Dar jurnalista Tatiana Niculescu Bran nu face parte din această tagmă. Ea improvizează solo-uri cu protagoniști surpriză, fiind, cu siguranță, o pionieră în domeniu. Iar arma sa de ziarist țintește mult mai departe.
Și lumea ei literară este un spațiu sigur, controlat de o artistă. Este construită cu răbdare, talent și cu un remarcabil devotament. Tatiana Niculescu Bran creează într-un chip unic povești ce frizează autobiografii culte dar care te țin cu sufletul la gură. Personajele sale sunt alese pe sprânceană: Corneliu Zelea Codreanu, Arsenie Boca sau Regina Maria.
Totul a început, însă, în vara lui 2008. Atunci, în calitatea sa de jurnalistă, autoarea a despicat chirurgical subiectul arzător Tanacu și a străbătut membranele românești profunde. Și, pentru a da dintru început o imagine etalon scrierii sale, de clișeu fotografic obiectiv, autoarea s-a raportat la creația unui alt ziarist devenit scriitor, Truman Capote.
In Cold Blood. Cartea-pionier apărută pe tărâm american care a inspirat, conform declarației autoarei, saga
minuțioasei construcții sociologice a Tatianei. Competentă, rece și exactă, cartea lui Truman Capote redă limpede și amănunțit o crimă zguduitoare. E o scriere pe care nu o poți încadra niciunde: nu e nici polițistă și nici socială și e departe de un thriller clasic sau modern. Neobișnuită. De la început ni se oferă toate datele problemei: crima, autorii ei, apoi procesul lor și execuția. Lipsa de sens a faptelor celor vinovați de câteva crime consecutive, lipsa de sens a pedepselor primite de ei, se transformă în leitmotivele cărții. Destinul flămând care înghite vieți omenești la întâmplare pare acolo o sabie a lui Damocles ce cade doar asupra unora, după legi numai de ea știute. Autorul prezintă cu răbdare și profesionalism opiniile și poveștile de viață ale tuturor protagoniștilor (acuzații și acuzatorii deopotrivă) iar perspectivele lor înghit pagini întregi adăugând umbre noi peste umbre vechi. Capote nu relativizează Binele și Răul dar lasă personajele să se prezinte, câștigătorii fiind noi, cititorii.
Spovedanie la Tanacu. Scrisă (tot) cu sânge rece, de un reporter de naționalitate română. Nu dorește să fie încadrată în niciun sertar ideologic și de aceea aruncă cititorul pe panta identității de gen cu lucrarea lui Capote(i) . Analizează metodic circuitele de putere, legăturile mentale și perspectiva tuturor părților implicate. Faptele se înșiră rece și logic, iar perspectivele tuturor se înlănțuie strâns legate. Autoarea păstrează pe tot parcursul cărții un stil obiectiv, serios și un ton egal. Deși legitimată de Gabriel Liiceanu (ii) (sau tocmai de aceea) lucrarea pare destinată unui public creștin și conservator. Spovedanie la Tanacu nu este o lucrare corect politică, antiecleziastică sau blasfemiatoare și nici nu atinge subiecte-cheie azi, precum corupția. Ca și în opera lui Capote, diferită de scrierile stângii, explicațiile faptelor nu stau în trecutul de promiscuitate al victimei, în mediul în care s-a dezvoltat. Tatiana Niculescu îi ascultă pe toți(iii) . Și în timp ce îi ascultă își scrie rechizitoriul.
Povestea. La Tanacu a murit în anul 2005 o fată. Candidată la călugărie, copil de pripas, ea fusese primită cu câteva săptămâni înainte în mănăstirea de femei din localitate, mănăstire păstorită de un monah tânăr, conservator și ambițios. Acolo, proaspăta aspirantă a avut o suită de crize consecutive, de etiologie necunoscută, crize inexistente în viața ei de dinainte de a veni acolo. Ele pot fi interpretabile în funcție de structura fiecăruia din spectatatori. Astfel, momentele - cheie în care i se declanșau: în timpul desfășurării Sfintei Liturghii sau după ce luase împărtășania au născut între protagoniștii dramei așa cum nasc și astăzi, după 13 ani, evidente întrebări. La capătul câtorva săptămâni tulburi, ea devenea victima unui proces de exorcizare realizat de preot fără învoirea superiorilor săi. Ierarhia l-a condamnat în bloc, atunci, pe călugăr(iv) iar autoritățile laice l-au judecat și l-au trimis în inchisoare. Cazul a făcut să izbucnească puternice controverse în societatea românească, mai ales fiindcă, de partea celui părăsit de contemporani și găsit vinovat în unanimitate, au fost marii duhovnici ai Bisericii Ortodoxe Române(v).
Vinovatul. Tatiana Niculescu Bran a terminat cu înregistrările și a scris rechizitoriul. Noi am terminat de citit, stăm cuminți și cugetăm. Există, aflăm din volumul terminat și dat la legat, un singur vinovat real pentru crima de la Tanacu: poporul român. Autoarea exorcizează inteligent dar teribil de rece și pervers sufletul românesc, total incapabil, potrivit ei, să treacă pragul aderării europene. Meteahna lui anistorică, supersițiile, fatalismele, vocația spiritualistă au omorât-o pe Irina Cornici, adică, simbolic, ne împiedică neamul să pășească în civilizație.
Maică, de ce n-ați ținut-o la mănăstire? N-aveți preoți, să-i faceți rugăciuni? Voi nu vedeți ce are? întreba asistenta de serviciu atunci când maica superioară Neonila o aduce cu salvarea pe tânără la serviciul de urgență. Neonila nu putu să-și scoată din minte întrebarea asistentei. Adică ce să fi însemnat vorbele astea? Doamne, Iisuse, șopti călugărița și se închină! Iată cum, pare să spună autoarea, nu călugării s-au gândit la diagnosticarea duhovnicească ci ea le-a fost indusă de mirenii superstițioși. Călugărițele par, în carte, singurele ființe cărora le pasă de Irina. Nu s-au lepădat de ea după ce, sub furia crizelor le-a blestemat și spurcat cu cele mai josnice cuvinte. Venind să o vadă la spital, o găsesc legată cu curele, cu spumă uscată la gură, spumă de care o spală răbdător cu apă adusă într-o cană de tablă. Șervețelul umed trecea blând peste buzele arse ale fetei dându-ne nouă, cititorilor, o senzație de izbăvire mută. Medicul, un mistic absent, pasiv, îi va semna Irinei câteva zile mai târziu externarea trimițând-o acasă la mănăstire fără a-i diagnostica boala gravă de plămâni pe care o contactase, și fără a le instrui pe tinerele călugărițe de evoluția bolii grave pe care o bănuia la fată (Maică, nu pot să-ți spun decât că analizele sunt proaste) sau de efectele secundare ale medicamentelor prescrise.
Tânărul preot Daniel Corogeanu, starețul de la Tanacu, pare și el o victimă. Spațiul ecleziastic, perfect ierarhizat, se află perpetuu sub ascultare. Măicuțele nu fac nimic fără blagoslovenia duhovnicului, iar acesta stă sub spectrul învățăturilor marilor stâlpi ai ortodoxiei românești, părintele Cleopa, Arsenie Boca, Arsenie Papacioc sau Iustin Pârvu. Tatiana Niculescu Bran nu ironizează nicio vorbă duhovnicească, niciun sfat mănăstiresc. Consemnându-le, însă, cu o acuratețe chirurgicală, ele apar în paginile ei ca fire roșii ce se strâng într-un buchet al mentalității izolaționiste și xenofobe. ...românii aceștia care nu mai au o sărbătoare, o duminică, românii care plâng după mamele lor de acasă sunt robii păgânismelor turcești și arabe. Am ajuns cerșetori ai Europei....se plângea într-un interviu părintele Justin. Acesta spera ca generațiile noi de fii duhovnicești nu vor lăsa țara să-și piardă credința strămoșească și-i vor întoarce acasă pe tineri(vi) . Daniel Corogeanu asta făcuse, traduce autoarea. Reușise prin metode tradiționale, bisericești, să o întoarcă pe Irina Cornici la adevărata credință.
Iată cum, conform Tatianei Niculescu Bran, întreg spectrul patriarhal românesc se află sub ascultare, iar desprinderea cordonului ombilical devine eminamente necesară în anul de grație 2007. Scopul: formarea unei conștiințe critice vii la nivelul cetățeanului prin dezlipirea totală de modelul iconografic pasiv.
*
Societatea românească este radiografiată cu sânge rece, aflându-se în crimă un pretext puternic pentru a fi disecată în profunzime și diagnosticată. Citim, vrem să înțelegem. Și vedem cum peste tot pasivitatea înghite orice mugure de voință. Toți caută să scape de Irina Cornici, le este mai simplu. Părinți, rude, medici, infirmiere, amici ca într-o sarabandă a inutilității și a conservării propriei liniști, se leapădă de ea. Corogeanu și călugărițele se implică și tot ei vor plăti: Irina moare și societatea civilă europeană vrea răzbunare, vrea să curgă sânge.
Situația nu diferă celei actuale: asupra copiilor noștri planează spectrul dezumanizării prin programe de educație ”non-binare”, prin sexualizare și distrugere a inocenței, prin eradicarea oricărei conștiințe vii. În anul de grație 2018 copiii României sunt abandonați de toți. Iar cei care s-au implicat pentru salvarea lor au devenit ținte și victime ale unei societăți pasive, lipsite de conștiință creștină.
Tatiana Niculescu-Bran găsește sursa pasivității societății în modelele religiei orientale, reînviind o străveche temă pașoptistă. Realitatea anului 2018, după ani de pregătire a integrării și 12 ani de integrare europeană arată o Românie la fel de pasivă și care încearcă a se spăla pe mâini de orice răspundere, ai cărei locuitori nu sunt nici cetățeni europeni (așa cum vor unii) dar nici creștini cu conștiință trează. Și totuși...Biserica aia orientală care valorizează mistica isihastă a votat masiv în 2018, pentru a apăra legile firii. Mânăstirile au fost focare de rezistență și implicare, mânăstiri ai cărei viețuitori ar trebui să fie cel mai departe de grijile cetății.
Sugestiv, boicotarii nu au ieșit în stradă în noaptea de 7 octombrie să sărbătorească victoria. Toată lumea a știut că nu a fost nicio victorie a boicotului. Aproape nimeni nu și-a asumat neparticiparea ca atitudine. Teza Tatianei Bran s-a dovedit a fi falsă în chiar miezul ei și ar fi trebuit să o izbească pe autoare încă de la început: activismul creștin se luptă singur într-o mare de indiferență și de materialism, de lipsă de empatie și, mai grav, de lipsa proiectării unui destin individual sau colectiv.
Paradoxal, europeniștii noștri acuză poporul de prostie și de îndobitocire ortodoxă atunci când nu votează la alegeri cum trebuie, în timp ce creștinii acuză poporul de îndobitocire materialist-europeană. Situația este asemănătoare cu Rusia secolului XIX, cu excepția notabilă că acolo activau narodnicii.
Activismul este bun pentru unii, dar doar cu voie de la stăpânire. Activismul creștin devine prohibit în România, aducător de moarte fizică, precum la Irina Cornici în preajma intrării țării în UE, sau ucide personalitatea, precum în cazul încercării de a salva copiii din ghearele sexo-marxismului.
Tatiana Niculescu Bran reproșează că Biserica ține poporul român departe de orice activism social.
Dimpotrivă.
Poporul român a fost, este și va fi un popor pasiv. Biserica Vie îi cere de veacuri să se deștepte.
Note:
Note:
i) De curând, autoarea s-a dezis zgomotos de orice înrudire dintre romanul său și filmul ideologic Între dealuri, realizat de Cristian Mungiu. Pelicula are scopul evident de a desființa Biserica Ortodoxă, de a-i pune pe tapet obscurantismul, închistarea și de a-i transforma slujbașii în demoni. Încă din distribuție Mungiu afirmă că s-a bazat în realizarea peliculei pe cartea Tatianei Niculescu Bran. Aceasta neagă vehement o atare alăturare.
ii) Prefață
iii)Autoarea își bazează lucrarea pe interviurile realizate personal cu protagoniștii crimei (mai mult de 40, precum afirmă în prefață). În continuare spune că: textul de față este o transcriere dramatizată și adesea literală a interviurilor făcute cu ei. Acolo unde nu am avut date de la cei implicați direct în acest caz, am făcut deducții bazate pe compararea altor surse, colaterale. În concluzie, autoarea recunoaște că viziunea sa subiectivă se poate întrevedea printre transcrierile literare pe care le-a făcut, de nevoie adesea, fiindcă uneori, datorită sărăciei izvoarelor directe, s-a cerut să fie folosite și surse colaterale: deducții logice, psihologice sau situaționale.
iv) În data de 7 iulie 2005, înainte de raportul medico-legal și finalizarea anchetei, Patriarhia declara că Irina Cornici murise din cauza tratamentelor inumane la care fusese supusă la mănăstire. Din relatările presei și din raportul episcopiei Hușilor, Sfântul Sinod a luat act cu uimire, constrnare și durere de faptul că, la mănăstirea Sfânta Treime din localitatea Tanacu, județul Vaslui, ieromonahul Daniel Corogeanu, secondat de patru călugărițe, a supus-o pe tânăra soră Irina Cornici unui indmisibil regim de suferință fizică, ceea ce a dus la moartea victimei. Unul din cei mai mari acuzatori a fost episcopul Corneliu Bârlădeanu. Ierarhia ecleziastică, în marea sa majoritate , l-a acuzat pe Corogeanu pe parcursul întregii anchete. Stimați tovarăși, intrăm în Europa! se numește unul din capitolele cărții lui Savatie Baștovoi, Pentru cine bat cloptele la Tanacu, în care autorul critică gestul ierarhiei Bisericii Ortodoxe Române de a se lepăda public de monahul de la Tanacu și de a-l caterisi. De asemenea, Baștovoi remarcă sacrificarea lui Corogeanu pentru a se spăla societatea românească în scopul integrării rapide.
v) Noi, cei ce semnăm mai jos, declarăm întru totul ortodoxe și după Sfânta predanie a Bisericii săvârșirea Dumnezeieștii Liturghii, citirea Rugăciunilor Sfântului Vasile cel Mare pentru cei care pătimesc de la diavoli și de toată neputința, postirile, privegherile, metaniileși toate celelalte nevoințe ale părintelui Daniel și ale obștii sale de călugărițe. Accidentul petrecut la Tanacu în care o tânără a murit la scurt timp după ce s-a izbăvit de diavoli nu aruncă vina asupra părintelui Daniel ci ne obligă să luăm aminte că viața și moartea nu sunt în mâna omului....Scrisoarea este semnată de Arsenie Papacioc, arhimandrit la mănăstirea din Techirghiol, protosingherul Justin Pârvu de la mănăstirea Petru Vodă, ieromonahul Adrian Făgețeanu de la mănăstirea Lainici, arhimandritul Teofil de la mănăstirea Sâmbăta și părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa din America
vi) Interviul a fost publicat în numărul 446 al Revistei As din 8 ianuarie 2001, iar Tatiana Niculescu Bran îl prezintă, alături de alte dovezi, drept cauză a mentalității tradiționaliste, perdante, a unei părți însemnate a poporului român.
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
Ultima ei carte este o mizerie la adresa lui Corneliu Zelea Codreanu. Se demonstreaza in articolul de jos si de ce este asa.
https://www.rostonline.ro/2017/09/tatiana-niculescu-ar-fi-ramas-o-anonima-daca-n-ar-fi-scris-o-carte-asa-zis-biografica-despre-corneliu-zelea-codreanu/