Timpuri de grele încercări.

 

După atâția ani de la căderea comunismului sentimentele de deprimare și deznădejde sunt inundate de șuvoaie de umor ,,mizerabilist” - opiul necesar supraviețuirii. Prognozele triste refuzate chiar și de cei mai pesimiști s-au adeverit. Nici măcar după 10 ani nu am devenit o parte demnă a Europei (1)  nu ne-am ocupat locul dorit între civilizațiile lumii. Tonul mohorât este acoperit de o ciudată bună dispoziție ce acoperă ca o turlă falsă, o bisericuță proiectată din sărăcie, cu acoperișul scund și plat. Cuvântul trist ce exprimă adevărul este justificat în mare măsură de realitățile de zi cu zi din țară: inflație galopantă, paralizarea economiei, înflorirea delicvenței de toate calibrele, corupție, incompetență, haos politic și economic. Desigur că s-au făcut analize pertinente, s-au dezvăluit curajos culise și intrigi diabolice ale masoneriei, ale marii finanțe evreiești, ale KGB-ului, revizionismului maghiar, CIA etc. Caracteristicul nostru ,,haz de necaz” este proiectat a juca rolul unui autovaccin, sau a însoți ca o peliculă dulce amarele pilule  pe care trebuie să le înghițim.

 

Călăuze în restriște să ne fie însă cele duhovnicești, decelarea situației pentru a ajunge la o lămurire, chiar după model modern-analiza sufletească, sau postmodern- deconstrucția, să ne fie întărite cu duh ortodox.

 

Dacă ne întoarcem în trecut vedem că țara noastră asemeni occidentului de astăzi, timp de cel puțin 1000 de ani a fost o țară de imigrație, o țară bogată și liberă, „democrată”, lăsând loc oricui să poposească și să sălășluiască pașnic. Aici și-au găsit adăpost imigranți de toate categoriile: păgâni ca goți, avari, huni, gepizi, slavi, apoi coloniști secui, sași, șvabi, emigranți din Balcani, ortodocși persecutați de turci, iar mai târziu, după 1700 fanarioți, evrei și țigani în număr tot mai mare.

Cu îngăduința sfântului și dreptului Iov care s-a născut drept credincios, și cu frica lui Dumnezeu, putem spune că și noi ne-am născut asemenea. Similitudinile le-am găsi apoi cu ușurință: satana cere Domnului permisiunea de a

-l încerca pe Iov- pe drept credincioșii români, ca aceștia loviți fiind să se lepede și să hulească pe Dumnezeu. De aceea am fost ocupați de unguri și de turci mai multe sute de ani pierzându-ne independența politică și economică, dar am stat neclintiți în credința strămoșească, rămânând în esență ortodocși, apostaziile fiind doar niște excepții.

 

Despre Iov cel din Biblie aflăm că avea 7000 de oi, 3000 de cămile, 500 perechi de boi, 500 de asini. Munții românilor aur poartă, dar nu numai aceștia vin în discuție. Un „recensământ” asemănător răbdătorului Iov îl putem găsi  prin istoria noastră atunci când se amintea despre tatăl Sfântului Constantin Brâncoveanu care avea 12 000 de iepe, 30 000 de oi, 4000 de boi, 1000 de bivoli, 4000 de porci; invidia celor din jur este ușor de imaginat. Tăria și cumplitul martiriu al lui Iov Brâncoveanu au dat peste veacuri demnități noi generațiilor de azi. Sărmanul, drept

credinciosul Iov, ne-a fost călăuză neștiută în sufletul neamului.

Satana perseverând, în veac nemulțumit, ca și cum ar fi spus: ,,Lasă-mă să le atac credința și Biserica, atunci cu siguranță se vor sminti și vor ajunge hulitori de Dumnezeu.”... pare că ar fi auzit răspunsul din capitolul II, 6: ,,Îl dau în puterea ta.  Numai nu te atinge de viața lui.”

 

Și iată lucrarea diavolului începând acum 150 de ani prin infiltrarea din Apusul otrăvit a ideilor masonice, „revoluționare”, „democratice”, „libertate, egalitate, fraternitate”, sub care se ascundeau săgețile aducătoare de moarte sufletească. Idei progresiste în aparență, cel mai înalt spirit social-ideologic la vremea aceea, au dus în eroare pe mulți intelectuali care, în mod inconștient, deschideau porțile socialismului la început de veac XX. Lovitura de grație s-a dat,cum știm, în 1944 dar era fructul deja otrăvit al acestei mandragore, materialismul de stânga importat din apus, via U.R.S.S. Oroarea care a urmat este iarăși binecunoscută. Țara e dată pe mâna unor indivizi fără de Dumnezeu și fără de neam care introduc fățiș prigoana ateist-comunistă. Aceștia erau slujitorii lui

Baal, demonul dictaturilor de orice fel. Am trăit apoi cumplita domnie a celui ce s-a dorit a fi urmaș al marilor voievozi, dar fără de Dumnezeu fiind, și nebunește prigonind Biserica, l-a slujit pe Baal aducând asupra țării urgie de inundații, cutremure, sărăcie, emigrație. Nu este oare aceasta starea lui Iov?

 

Răbdător în necaz, cotind printre spinii școlilor de import, sau chiar rănindu-și inima cu frumusețea străină a himerelor, neamul românesc a stat în răscruce. În decembrie 1989 un tiran este răsturnat de pe tron. Urmează însă alt păcat strigător la cer: întinarea zilei de Crăciun prin execuția nefirească a celor ce s-ar fi putut numi Ahab și Izabela. Baal este pentru un moment învins, dar cel ce își face perfid apariția pe locul rămas gol este Mamona, demonul banului care ne flutură iluziile capitalismului, economiei de piață, aducând de fapt haosul și hoția, vițelul de aur pe care nu avem posibilitatea să-l hrănim, nici măcar cu spiritul lui Ilf sau al lui Petrov. 

Azi bietul Iov român se zbate cum știm în brațele mizeriei și desigur se tânguie și se întreabă de ce atâta urgie pe capul său. Iar altora le merge de minune îmbogățindu -se peste noapte și râzându-și de noul Iov. Unii dintre aceștia, până mai ieri ,,culege au ierburi de prin mărăcini și pâinea lor era rădăcina de ienupăr. Erau goniți din mijlocul oamenilor și după ei lumea urla ca după niște hoți. Drept aceea au ajuns să se aciuieze pe marginea șuvoaielor, prin găurile pământului și prin văgăunile stâncilor.

 

Zbiară prin hățișuri, stau grămadă pe sub scaieți.  Neam de oameni ticăloși, neam de oameni fără nume, ei erau gunoaiele pe care le arunci din țară. Și astăzi iată că sunt cântecul lor, am ajuns basmul lor. și pentru obrazul meu n-au făcut economie cu scui patul lor. Cel ce și-a deznodat ștreangul robiei (oare a știut bardul de la

Mircești? ) asuprește și tot așa cel ce și-a scos zăbala din gură. În dreapta mea se ridică martori potrivnici mie, în cursa lor au prins picioarele mele și și-au croit drumuri împotrivă-mi.” (Iov XXX; 4-12) Ce poate fi mai umilitor? „Dumnezeu mă dă pe mâna unui păgân, el mă aruncă  pradă celor răi” (Iov XVI; 11) ,,Și cu toate acestea în mâinile mele nu este nici o silnicie și rugăciunea mea este curată” (Iov XVI; 17). Vai, silnicia în mâinile noastre am vestit -o Domnului, și ne îngrijim pentru păcatul nostru, ca David.

 

Și iată: mulți români a căror credință s-a împuținat se întreabă: ,,Dacă noi suntem așa de drept

credincioși, de ce ne merge așa de rău în timp ce americanii, occidentalii, arabii și japonezii o duc îmbelșugat?” Răspunsul îl aflăm tot la Iov, XII cu 6: „Foarte liniștite stau și sunt corturile  jefuitorilor și cei ce mânie pe Dumnezeu sunt plini de încredere, ca unii care au făcut din pumnul lor un dumnezeu.” Și mai departe: „Pentru ce ticăloșii au viața, ajung la adânci bătrânețe și sporesc în putere? Urmașii lor se ridică voinic în fața lor și odraslele lor dăinuiesc sub ochii lor. Casele lor stau nevătămate, fără teamă și varga lui Dumnezeu nu stă deasupra lor... Ei cântă din tobă și din harfă și se desfată la sunetele flautului. Și tocmai ei ziceau lui Dumnezeu: ,,În lături de la noi! Nu vrem deloc să cunoaștem căile Tale!” (Iov XXI, 7-14). Așa cugeta Iov în necazul său, așa cugetă și astăzi mulți.

 

Cuvintele Bibliei depășesc însă granițele timpului și spațiului. De aceea momente ale Vechiului Testament pot fi aplicate cu atâta ușurință situației noastre actuale. Analizele social economice devin total deficitare când nu vor să țină seama de realitățile duhovnicești și par a se ocupa de fleacuri și interese meschine. Aceia dintre noi care vor să contribuie și la mântuirea națională vor vedea deșertăciunea tuturor ideologiilor fără de miezortodox, ce par a copia în cel mai bun caz genialele piese ale lui Caragiale. Aceste „vorbe lungi, sărăcia omului”, ce vor „progresul cu orice preț”, au fost odată pentru totdeauna țintuite de nenea Iancu la adevărata lor valoare. Ce sunt ele altceva decât niște efemere momente.

O altă soluție a veacului acestuia este refugiul în cultura umanistă, sau într -o calofilie dezosată a unei intelectualități ce nu renunță ușor la valorile secularizate. Aceștia continuă glorios mentalitatea iluminismului ateist, a unei gândiri importate din apus pe la 1848. Noii anticomuniști a la Coriolan Drăgănescu, se sprijină pe indiferentismul religios sau cel mult pe o oarecare atitudine deistă care nu e decât dușmanul lui Dumnezeu, al Bisericii și a neamului nostru ortodox. Neamul romanesc s-a născut ortodox, așa a rezistat în fața hunilor, a turcilor, a tătarilor, ungurilor, austriecilor, polonezilor, și mai nou a fasciștilor și bolșevicilor. Pe cel pe care-l iubește Domnul, îl încearcă.

 

Atunci când străbunii s-au închinat idolilor străini (umanism,reformă, iluminism, feudalism, capitalism, democrație burgheză, naționalism, fascism, comunism, revoluție, iar acum economie de piață) am avut noi o scurtă perioadă de euforie după care ne-am dat seama că ne-am depărtat de Dumnezeu și de iubirea Lui. Români fiind și cumva isteți de felul nostru, nu putem fi păcăliți multă vreme. Mulți își dau seama de ce hram poartă corifeii globalizării, euro-atlantizării sau europenizării, termeni manipulați după studii serioase.

Spre deosebire de Faust-ul german,Dănilă Prepeleac aplică proverbul „fă-te frate cu dracu’ până treci lacu’...” sau altfel spus, încearcă să-l păcălească într -o târguială provizorie în care să-și  păstreze sufletul după ce și-a văzut interesul. Cât de ineficientă este această mentalitate!

 

Nimic bun nu poate veni de la satana, ci numai de la Domnul. Uităm că El știe foamea fiecăruia și are grijă și de păsările cerului. Atitudinea cu care trecem de aceste greutăți uluitoare nu poate fi numai una de hedonistă zeflemea.

Urmarea celor trei tineri este și urmarea lui Hristos. Strânsoarea economică nu se rezolvă în final cu ajutorul zeului ban. Să ne strângem în biserica străbună ortodoxă, participând.

Decelând situația tragică, să cerem ceea ce trebuie, și toate celelalte se vor da nouă. Abordarea social-culturală fără adevărata dăruire nu va dăinui. Ce ne va uni oare? Vreun partid, front, alianță politică, bunăstarea materială, arta? Deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciuni. 

Hristos este singurul numitor comun. Părtășia cu Sfânta liturghie face să se țină în mintea noastră o sintagmă: ,,Pe noi înșine și unii pe alții, și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm.” Răspunsul îl cunoaștem, să nu pregetăm a-l înfăptui, doar această experiere merită!

 

Articol de Dan Bădulescu. Apărut în "Vestitorul Ortodoxiei" anul V, nr. 104, 1 nov 1993.

 

Note:

 

1: Acest lucru s-a întâmplat formal în 2007, peste 14 ani de la data scrierii articolului. Cu „demnitatea” lucrurile  par a nu se fi schimbat...