„Am ajuns in Franța cu multe iluzii la vârsta de douăzeci și doi de ani cu o bursă Erasmus pentru a studia științe economice. Am făcut și un master în dezvoltare economică și apoi doctoratul la Paris I Sorbona. Apoi am lucrat ca profesor la universitățile Paris I, Marne-la-Vallee și Evry.

În cele ce urmează vă voi relata experiența ultimului meu job în Franța, la universitatea din Evry. Era în 2013. Purtam crucea micuță primită de la bunica încă de când împlinisem 14 ani. La intrare era afișată carta laicității: „În acest local de învățământ public nu este permisă purtarea niciunui însemn religios”.

Vara cruciulița mea deși mică și discretă se zărea un pic, iar colegii mă priveau cu suspiciune. Discuțiile din pauza de masă, când nu discutam probleme profesionale, se învârteau în jurul unor subiecte precum travestitul recent operat care scotea mulți bani din spectacole. Era considerat ceva la modă. Cuplurile de același sex erau privite ca ceva normal.

Crucea deranja. Odată, un profesor iezuit venit să țină un seminar a fost luat peste picior și batjocorit. Altădată, luam masa cu un coleg de laborator. Era Postul Mare și m-a întrebat cum de nu mănânc carne. Am încercat să-i explic. Mi-a replicat zeflemitor: „Faci toate astea pentru un zeu care a murit acum două mii de ani? Eu n-aș face așa ceva nici pentru zece mii de euro!” „Nici eu însămi nu aș face-o pentru zece mii de euro. Dar «zeul» acesta a murit pe cruce acum două mii de ani ca să schimbe viața mea păcătoasă și stricăcioasă în viața Sa cea veșnică. «Zeul» acesta mi-a făcut cel mai mare dar: chiar viața Sa, mântuirea și veșnicia. Văd că nu prea pricepi, mon cher Thomas…

Prea multe secole de ateism de la Revolutia franceză încoace, după cum spunea și pr. Marc-Antoine Costa de Beauregard, un nobil francez convertit la ortodoxie, ucenic al pr. Staniloae, care are o mică parohie într-un garaj dintr-o suburbie din estul Parisului. Toți francezii care merg aici (o mână de oameni) spun Tatăl Nostru în limba română, ceea ce pentru mine a fost foarte impresionant.

Un prieten pictor, dl. Miron, a avut o experiență și mai neplăcută. A mers împreună cu câțiva prieteni catolici la un azil de bătrâni unde se afla un prieten de-al lor, să-l viziteze de Crăciun. Când au început să cânte colinde, au fost dați afară de directoarea azilului, care i-a acuzat că „fac propagandă religioasă”!

O prietenă franțuzoaică mi-a sugerat să-mi scot crucea de la gât. I-am spus că, dacă primii martiri creștini și-ar fi scos crucea, astăzi nici unul nu am mai fi creștini. Hristos pentru noi a fost scuipat, bătut, schingiuit și răstignit. S-a pogorât la iad unde a petrecut trei zile. Oare nu vom îndura și noi un pic de prigoană pentru Numele Lui?

Dar de ce musulmanele aveau dreptul să poarte voalul islamic, în timp ce eu nu puteam purta crucea?

Totuși, în ceea ce privește religia mea, pe care nu am făcut-o publică în mod ostentativ, dar nici nu am ascuns-o, cei mai înțelegători au fost tot colegii arabi. Ei nu mi-au făcut niciodată probleme pentru că purtam crucea, nici pentru că posteam. Dimpotrivă, înțelegeau foarte bine lucrurile acestea, pentru ca și ei țineau Ramadanul. O singură dată mi-a dat de furcă o vecină arăboaică, în ultimul loc în care am stat. Când mi-a zărit icoanele din cameră, a rupt-o la fugă. O ținea morțiș că o inundasem și atunci am invitat-o să se convingă că nu este adevărat. A biruit rugăciunea pentru vrăjmași și, după câteva săptămâni, s-a îmblânzit.

Ipocrizia societății franceze constă în faptul că nimeni nu-ți va spune adevărul în față, dar te va face să te simți în așa fel încât să știi că nu ești dorit în locul respectiv. De pildă, la sfârșitul contractului, șeful m-a chemat în birou și m-a anunțat că nu-mi poate reînnoi contractul, deși nu-mi reproșa nimic din punct de vedere profesional. În mod normal, aveam dreptul să mi-l prelungească măcar cu o lună până găseam altceva de lucru. Dar adevărul este că nici nu-mi doream cu adevărat să-mi prelungească contractul, deoarece atmosfera mă făcea să simt că nu era locul meu acolo, că nu aveam nimic în comun cu cea mai mare parte a colegilor.

Toleranța selectivă – calea către o dictatură atee?

Dar mă întreb: oare aceasta înseamnă toleranța?”  Continuarea este AICI.