La poalele Munților Rarău, locuitorii din Câmpulung Moldovenesc nu au habar că acolo sus, în munți, se află o altă lume.

 

"Cui îi mai stă capul la ce se petrece pe sus, în negura pădurilor?  De Zosima încă se mai zvonește, datorită longevității sale, ca despre un călugăr teribil de bătrân și "paranormal", care bântuie de peste un secol pădurile dimprejur, cu părul și barba până aproape de pământ, pe care unii l-au văzut că pe o fantasmă, căci el are capacitatea "de a se face nevăzut" ("când apare, când dispare printre copaci, nici nu știi dacă-i om sau nălucă"), nevoind să vorbească sau să vadă alți oameni", scrie autorul unui reportaj amplu publicat de Formula AS. "Se mai știe că Rarăul e o veche și însemnată vatră sihăstrească, încă din veacurile XIV-XV, din vremea Cuvioșilor Chiril și Sisoe, ucenici ai Sfântului Daniil Sihastrul, că din acele timpuri tot muntele a fost continuu plin de pustnici.

 

Când a murit pustnicul Zosima, un om pe nume Ioan Baron l-a îngropat, în taină, într-un loc înalt; fratele Ioan, cum i se zice aici, unul dintre puținii oameni care i-a cunoscut pe acești sihaștri cu aură de sfințenie din munții Rarău-Giumalău, care i-a văzut, care i-a auzit, care a fost îngăduit să urce până la ascunzișul lor din pădure. Mărturiile sale sunt halucinante: de pildă, acest pustnic Zosima și-a "hotărât" exact ziua în care va muri, cu un an înainte.

A dat canon cu limbă de moarte să nu fie dezvăluit locul îngropăciunii, pentru că ucenicii săi din munți sau eventualii pelerini să nu-l tulbure nici după trecerea dincolo. "Un om cu viață îngerească", cum a fost socotit pustnicul Zosima. La fel, pustnicul Nectarie, mutat la viața veșnică în anul 2002, pe când avea 108 ani. L-a chemat tot pe fratele Ioan, cu multă vreme înainte, fix în ziua pe care și-o sorocise pentru a muri. Era lucid, senin, înainte de a se așeza în groapa proaspăt săpată cu mâinile. Și-au mai fost!", scrie autorul articolului.

Ioan Baron este singurul om care păstrează legătura cu asceții din Rarău și cunoaște și locul acestor morminte:

 

"Pentru viața să cuminte și pioasă, fiindcă a trăit el însuși mulți ani în singurătate, după toate regulile ascezei creștine, a primit binecuvântarea de la duhovnicii pustnicilor și chiar de la Biserica Ortodoxă Română, de a-i vizita pe mulți dintre schimnici, de a-i ajuta și a le duce uneori câteva merinde la bordeiele lor tainice. Singura legătură de azi cu lumea pustnicilor din acești munți ai Bucovinei de miazănoapte. Fratele Ioan Baron. Cel căruia toți călugării manăstirilor din jur îi zic "îngrijitorul sihaștrilor"". 

 

Din pensia lui, Baron le ducea de mâncare, indiferent de condițiile vitrege ale vremii. Așeza traista, pe care o căra în spate zeci de kilometri, "la poalele povârnișurilor unde pustnicii își aveau ascunse chiliile subpământene sau chiar până la bordeiele lor, dacă aceștia îi îngăduiau să urce. Le săpa el însuși bordeiele - era mare meșter la asta -, le tăia lemne, atunci când trebuiau să mai aprindă câte un foc, în iernile grele. Ajută peste tot, în tot muntele".

A stat o vreme la mănăstirile Pojorâta sau Sihăstria, unii monahi îi zic și azi "părinte", însuși "Înaltul Pimen i-a propus să-l preoțească în călugărie, dar el este încă mirean, chiar dacă s-a desprins de mult de soție și cei doi băieți ai săi, acum bărbați, cu deplinul accept al acestora, care i-au înțeles "dorul de singurătate". Un "dor" pe care l-a avut încă din copilărie, care e "înnăscut", crede, căci nu i-au plăcut niciodată așezările omenești, nici orașele, nici satele, niciodată!, ci s-a jertfit din greu să trăiască atâția ani printre oameni, până când a hotărât că gata, și-a făcut datoria, și trebuie să sfârșească cu lumea pentru totdeauna. De atunci a trăit mulți ani complet singur, într-un bordei în pământ, de pe Giumalău, ducând întocmai același mod de viață ca ceilalți sihaștri.Tăcere și izolare depline. Căsuța în care stă acum i-au ridicat-o credincioșii locului și călugării mănăstirilor, ca să se poată ocupa mai bine de toți schimnicii pe care-i are în grijă. Un bun creștin localnic, Constantin Arsene, a ajutat cel mai mult la facerea acestei case, cu lemn și două hectare de pământ, fără a cere nimic în schimb. Localnicii au nevoie mare de rugăciunile acestor sihaștri, de aceea îl ajută pe Ioan, în semn de prețuire pentru eforturile neostenite și voluntare pe care acesta le-a făcut spre ocrotirea lor. 

 

Lui nu prea îi priește confortul acestei case. Se simte doar "un administrator", deloc la locul lui, care stă aici doar "cu ascultare". Zice că dacă ar fi după el, ar trăi mai departe tot în "groapă" (chilia) lui din vârful Giumalăului, unde "era așa o liniște, din octombrie și până în ianuarie nu vedeam om...". Liniștea asta. Pacea asta".