„A quiet place” („Fără zgomot”, 2019, r. John Krasinski, cu Emily Blunt și John Krasinski) este un film american post-apocaliptic despre o familie ce se străduiește să supraviețuiască invaziei unei specii extraterestre care aduce umanitatea în pragul extincției. Cheia supraviețuirii nu este vreo armă miraculoasă, căci invadatorii par invincibili, ci liniștea totală: ei sunt lipsiți de simțul văzului dar posedă un auz extrem de ascuțit, cu ajutorul căruia detectează orice ființă vie.
Scenariile post-apocaliptice abundă de câteva decenii în cinematografie și probabil aș fi ignorat filmul dacă acesta nu ar fi fost centrat pe dizabilitate, mai exact pe utilitatea neintenționată pe care aceasta o are în contextul unui colaps al civilizației.
Fiica cea mare a familiei Abbott, Regan (Millicent Simmonds), este complet surdă și poartă un implant cohlear (actrița îl are și în viața reală). În plus, ea utilizează limbajul semnelor, învățată de părinții care, de nevoie, l-au învățat și ei. Astfel, familia reușește să le supraviețuiască semenilor comunicând doar în limbaj mimico-gestual.
Dizabilitatea fetei se dovedește a fi salvatoare a familiei și, potențial, a întregii umanități: sistemul auditiv al extratereștrilor interferează cu implantul lui Regan și le afectează comportamentul într-atât de mult, încât își deschid armura și expun astfel zonele vulnerabile ale organismului la o armă de foc obișnuită.
Sofia, fiica mea, are vârsta lui Regan și poartă și ea un implant, tot la urechea dreaptă, de unde și interesul meu pentru acest film altfel nu ieșit din comun. Și nu doar al meu – presa are de asemenea de comentat despre „A quiet place”, ca întotdeauna când vine vorba de minorități, reale sau inventate, dar inevitabil „defavorizate”.
Doar un exemplu: Pamela J. Kincheloe în publicația americană „liberală” Huffington Post consideră că „A quiet place” că nu este destul de „pro-surzi” și nu îi „împuternicește” îndeajuns. Autoarea, și ea deficientă de auz, e deranjată că tăcerea este prezentată ca înfricoșătoare și coșmarescă pentru publicul general și astfel accentuează „ciudățenia” surzilor:
„This is not a truly deaf-centric world. In this film, silence is scary ― at least it is for hearing people. The deaf people I talked to don’t seem to find this film all that frightening, because for them it’s not an unknown, it’s not a loss, it’s business as usual.”
„This is not a truly deaf-centric world. In this film, silence is scary ― at least it is for hearing people. The deaf people I talked to don’t seem to find this film all that frightening, because for them it’s not an unknown, it’s not a loss, it’s business as usual.”
Într-adevăr, implantul cohlear este poate cel mai controversat dispozitiv de protezare utilizat azi și numeroase comunități de surzi îl resping pentru caracterul său „asimilaționist”: dacă LMG susține cultura surzilor, IC amenință să o distrugă indirect, luând copiii deficienți de auz din „mediul lor natural” spre a-i arunca, sub forma unor hibrizi incerți, într-o lume căreia nu îi aparțin, aceea a auzitorilor.
Este o dezbatere bioetică mai veche, în care utilizatorii de LMG acuză încă „oralismul” impus în trecut, pe când la școlile de surzi elevii erau obligați să citească pe buze și să învețe, cu mari eforturi, să comunice verbal.
În fine, deși unele asociații de surzi au devenit mai receptive la ideea de implant pe măsură ce s-au dezvoltat și alte mijloace de comunicare, limitele acestei acceptări sunt evidente. Asociația Națională a Surzilor din Statele Unite ale Americii (National Association of the Deaf) caracterizează pe website-ul său IC ca pe „o unealtă de comunicare, nu o vindecare pentru surditate” și încurajează „dezvoltarea în paralel a limbajului vizual” chiar pentru purtătorii de implant.
Personal mă distanțez de „politicile identitare” și de obsesia acestora de a normaliza orice este ex-centric pe motiv că „fiecare are normalitatea lui”. Totuși, formulez o critică similară, dar din perspectiva unui om cu convingeri conservatoare: filmul nu face nici un efort să se abată de la ipoteza, insistent promovată de filmografia modernă, că existența umană nu poate fi contemplată altfel decât într-o perspectivă mecanicistă.
În general, dizabilii sunt incluși în filmele post-apocaliptice doar pentru a deveni „narațiuni-problemă”, cu alte cuvinte „verigi slabe” în lanțul evenimentelor. Darwinismul social nu permite unui handicapat să supraviețuiască prea mult într-o ficțiune distopică, decât dacă devine un element integrat în haosul perpetuu (Furiosa din recentul Mad Max), un cyborg, un trans-uman, o bizarerie la paritate cu celelalte bizarerii ce definesc „noul normal” al lumii post-catastrofă.
Deși nu merge atât de departe, „A quiet place” permite totuși industriei biomedicale să fie cea care triumfă în final, lăsând virtuțile persoanei în plan secund. Salvarea o aduce tehnologia, implantul cohlear fie el și disfuncțional – nu biata fată, surdă și cam încurcă-lume. O nemiloasă aducere aminte că tehnica nu mai este demult o unealtă, că omul este controlat și comandat de o putere ce se manifestă în afara stăpânirii și de multe ori a voii lui; că cetățeanul societății actuale nu trăiește, ci funcționează (M. Gandhi).
Însă, paradoxal, tocmai pentru acest aspect „A quiet place” merită văzut de normo-auzitori. Cu dialog verbal aproape inexistent și cu o tensiune atent construită, filmul înlocuiește sunetul prin contact vizual și fizic permanent între personaje – adică exact ceea ce azi îi lipsește aproape cu desăvârșire familiei generice.
Pe timpul vizionării suntem obligați să renunțăm la confortul Zgomotului, cel care a marcat venirea la putere a modernității, și să ne retragem în tăcere împreună cu familia lui Regan în ruinele unei societăți dezagregate, aruncată cu secole înapoi (de altfel, traducerea în românește a titlului american este „Fără zgomot” și nu „Un loc liniștit”, așa cum ar fi corect literal). Adesea, pe lângă tăcerea-vehicul, care măsoară comunicarea prin semne, este manifestă acea tăcere ce caracteriza odată experiența mistică non-formală, nemediată, intimă, a unor rituri creștine, tăcerea în care limbajul articulat e abandonat în favoarea cunoașterii directe.
În lipsa narațiunii principale, a invaziei, poate acesta ar fi fost o perspectivă demnă de explorat: fuga omului contemporan de tăcere, la fel ca și de orice îl obligă să privească și să recunoască adevărul. O perspectivă pe care membrii comunității surzilor sunt, prin forța împrejurărilor, obligați să o contemple.
Straniu avantaj, acela de a fi surd!
Restul, vorba lui… Martin Gore, e tăcere:
Words like violence
Break the silence
Come crashing in
Into my little world
Painful to me
Pierce right through me
(…)Words are very unnecessary
They can only do harm
Vows are spoken
To be broken
Feelings are intense
Words are trivial
Pleasures remain
So does the pain
Words are meaningless
And forgettable
(Depeche Mode, Enjoy the Silence)
–
PS1. Maestrul horror-ului, Stephen King, apreciază fără rezerve filmul tocmai pentru modul în care folosește tensiunea provocată nu de violență deschisă ci… de tăcere.
PS2. Am remarcat două detalii imposibil de sesizat pentru publicul general:
1. În prima scenă Regan poartă un procesor de sunet produs de firma australiană Cochlear (pare a fi Nucleus5), probabil cel pe care îl are în viața reală. După ce evenimentele din film se mută câteva sute de zile mai târziu, ea are la ureche un procesor al fabricii americane Advanced Bionics (model Naída sau Auria).
Procesoarele sunt partea externă a dispozitivelor auditive implantabile tip IC și fiecare producător are propria tehnologie și gamă; deși purtarea formală la ureche a unui procesor de la alt producător decât cel al implantului propriu-zis este posibilă, „combinația” face întreg sistemul nefuncțional. Nici personajul și nici actrița nu puteau, deci, percepe nici un sunet în aceste scene, în afara auzului rezidual, dacă el există.
Deși este adevărat că implantul cohlear poate interfera cu anumite dispozitive cum ar fi porțile de securitate din zonele aeroportuare, procesorul nu emite nici un sunet pentru că nu dispune de emițătoare. Sistemul IC înlocuiește cohleea (urechea internă) inactivă trimițând cu ajutorul unui computer miniatural semnal direct la nervul auditiv, spre deosebire de proteza „clasică” ce funcționează ca un amplificator de sunet pentru a suplini o cohlee vătămată dar totuși funcțională.
E posibil ca zgomotul ascuțit care deranjează invadatorii și pe care îl percep și spectatorii să fie produs de componentele acustice hibride cu care tatăl lui Regan încearcă se repare procesorul vechi și uzat al fiicei sale. Ne putem lesne închipui că într-o lume în colaps sunt imposibil de găsit procesoare noi sau audiologi care să le repare pe cele vechi. De aceea străduințele zadarnice ale tatălui care își face în subsol un „laborator” încercând să-i redea lui Regan auzul cu ce mai poate găsi în orașele aflate în ruină sunt înduioșătoare, fie ele doar… o ficțiune în interiorul alteia.
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
De asemenea, el se specializează în următoarele probleme
(1) Dacă vreți să vă întoarceți înapoi.
(2) dacă aveți întotdeauna vise rele.
(3) Vrei să fii promovat în biroul tău.
(4) Vrei ca femeile / bărbații să alerge după tine.
(5) Dacă vreți un copil
(6) Vrei să fii bogat.
(7) Vrei să îți ceri soțul / soția
al tău pentru totdeauna.
(8) Dacă aveți nevoie de asistență financiară.
(9) Îngrijire de plante.
contactați DR OGUDUGU prin e-mailul său pentru o soluție totală drogudugusolutionspell@gmail.com