În fiecare dimineață îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-a călăuzit să aleg meseria asta. Poate oamenii cred că e greu să vezi zilnic moartea. O fi – la un moment dat nu mai ai o reprezentare conturată a ceea ce înseamnă ușor sau greu –, dar, în același timp, vezi și viață, multă viață. La o parte din ea contribui și tu. Iar ăsta e singurul alibi pentru vinovăția de a suporta, zi de zi, umilința.

Pe vremuri, o suportam mai greu. Bunăoară, într-o zi, pe la prânz, după nicio lună de serviciu, un coleg mai în vârstă m-a oprit pe coridorul pe care defilam în pas alergător (că altfel nu terminam treburile la timp): „Bă, vezi că azi ești de gardă! Doctorului Iordăcheanu îi este rău și faci tu în locul lui!” În noaptea aceea, două decese au asistat la botezul meu ca practician, ambele cu infarct „silențios” (circumferențial, aveam să aflăm la necropsie) la paciente diabetice. Era prima oară când vedeam moartea din perspectiva de adversar al ei și constatam mirat, încă naiv, că e mult mai puternică decât mine. Am și acum pe buze, după 24 de ani, gustul sălciu al duhului de adio din răsuflarea celei de-a doua paciente în timp ce-i făceam respirație gură la gură. Intrasem în salonul 15 val-vârtej și primul lucru pe care-l făcusem fusese să-i trag un pumn zdravăn în piept. Mă gândesc ce-or fi crezut colegele de salon când au văzut că intră un puști ochelarist, cu pletele vâlvoi, și, în loc să-i acorde primul ajutor celei care nu mai respira, o ia la bătaie…

 

Din fericire, pe vremea aceea nu existau telefoane cu posibilitate de a filma și nici presă pe surse. Nu am resimțit ca pe o umilință nici „programarea” intempestivă făcută de colegul meu, nici că moartea mă obligase să-i gust din umori, doar sentimentul de neputință mă pusese pe gânduri. Aveam să-l mai experimentez de zeci – poate sute – de ori. Umilința deplină a sosit abia a doua zi, la raportul de gardă, când profesorul meu, Carol Stanciu, m-a privit în ochi și mi-a răstit duios că sunt incompetent. Așa și eram, doar că aveam alte preferințe în materie de comunicare. De atunci, am început lupta cu propria-mi incompetență și ea se desfășoară și astăzi. Doar că, în acea zi, a fost prima și ultima oară când am fost tentat s-o iau la sănătoasa, credeam că nu e de mine meseria asta. Pe mulți curajoși îi bântuie gânduri de astea „temerare”, dar, ca și mine, renunță când se gândesc că au acasă doi copii mici…

 

Eu îi vedeam doar pe întuneric, pentru că, după stagiile cu studenții și programul la salon, de pe la 3 până după miezul nopții, lucram, într-un colectiv mai larg, condus de profesorul Gabriel Ungureanu, la minunata „Terapeutică medicală”, în privința căreia visam că va revoluționa conceptul de carte medicală. Parțial, așa a și fost. La conținut, avusesem doar un capitolaș ca autor, dar tehnoredactarea (care-mi ucisese, luni și luni, toate după-amiezele și serile) îmi aparținea integral și era ceva complet nou.

Pentru orice există și o compensație. După vreo doi ani de la fulminantul debut, eram din nou de gardă. Liniștită, toți bolnavii erau sănătoși. Spre seară, asistenta intră calmă în camera de gardă și mă anunță senin: „A murit băietul șiela…” „Care???”, sării eu ca ars, nu aveam pe nimeni în lista din gând care să corespundă știrii, cu atât mai puțin „băiat”! „Ăla internat la salonul 5, Munteanu, cu pneumonie…” În trei secunde, aplicam, la fel ca-n prima gardă, faimosul pumn în pieptul bărbatului de 32 de ani, la fel de ineficient ca prima oară: inima nu a pornit. Apoi am fugit după defibrilator. Îmi amintesc că dragul de Iordăcheanu, cel care avusese grijă de-a lungul anilor ca anticul defibrilator să rămână funcțional, mă rugase cândva să mut aparatul de pe o masă pe alta și mi se păruse cumplit de greu, cred că avea peste 40 de kilograme. Acum, mi se părea un fulg – în câteva secunde am parcurs, în alergare, cu defibrilatorul în brațe, distanța de 30 de metri până la salonul 5. „Ceva” îmi dicta ce trebuie să fac și-mi dădea și forța pentru asta. Am văzut firele lipite cu leucoplast și, pentru o clipă, am crezut că-mi voi da mie șocul electric.

 

Apoi am crescut voltajul și am repetat descărcarea, iar inima omului a început să bată; cu multe extrasistole ventriculare, dar pompa! I-am pus în perfuzie medicația antiaritmică și pe cea coronarodilalatoare, am calculat numărul de picături pe minut și am chemat cardiologul de gardă să preia cazul prin transfer. Cel mai eficient remediu pentru incompetență este ajutorul lui Dumnezeu. Doctorul Loghin a venit îmbufnat și asculta cu neîncredere explicațiile mele. Când a văzut că făcusem corect calculele și strategia de primă intenție, a devenit jovial, ba chiar, după instituirea tratamentului în secția de terapie intensivă coronarieni, a revenit să-mi povestească, peste noapte, întreaga lui viață – ceea ce ar fi trebuit să semnifice înaltă prețuire la adresa mea. A trebuit să înscenez o nouă urgență extremă ca să pot părăsi telenovela. Aceea a fost cea mai liniștită și mai frumoasă gardă a mea. A doua zi, la raportul lor de gardă, George Georgescu, șeful de la cardiologie (că aveau și ei „umilitorul” lor) le-a spus: „Vedeți, băi, imbecililor, cum reacționează unul din altă specialitate? Cine-i ăsta Constantinescu? Unul ca el ar trebui să lucreze aici, nu voi, incompetenților!” După vreo trei luni, avea să afle că este șeful comisiei la examenul meu de asistent universitar, dar și că sunt fiul colegei lui de clasă de la Roman. „Constantinescu e ăla cu resuscitarea lui Pește? Abia-l aștept la examen, îl rad!”. În dimineața următoare gărzii celei mai liniștite, m-am dus să-l văd pe „băietul șiela de la 5” care „murise”. A deschis ochii și mi-a adresat o propoziție stângace, dar a cărei formulare mă va urmări toată viața: „Domnule doctor, nici nu știți cât de mult vă mulțumesc!” Avea acasă, ca și mine, doi preșcolari. Au trecut 21 de ani și suntem încă prieteni.

P.S. Toate numele proprii din text și întâmplările sunt reale. Așa a fost, și cine sunt eu să le spun altfel?