„Institutul Cantacuzino trebuie să redevină producător de vaccinuri”, spune prof. dr. Alexandru Vlad Ciurea, fost director al SpitaluluiUniversitar de Urgență Bagdasar - Arseni din București, într-un articol publicat în revista „Viața Medicală”.

 

„Am mai scris despre acest subiect sensibil și voi mai scrie. Este o temă gravă și importantă, iar problema Institutului Cantacuzino trebuie rezolvată cât mai repede”, avetizează șeful Clinicii de neurochirurgie de la Spitalul „Bagdasar – Arseni”.

„Autoritățile sunt obligate să îl salveze. De la președintele țării, prim-ministrul, Academia Română, Academia de Științe Medicale, Ministerul Sănătății până la tânărul rezident, cu toți suntem implicați.

Nu știu câți medici mai țin minte ce au învățat la istoria medicinii în facultate despre profesorul Ion Cantacuzino, fondatorul institutului. La 16 iulie 1921, la trei ani de la încheierea Primului Război Mondial, regele Ferdinand înființează, prin mare decret regal, al doilea institut de seruri și vaccinuri din lume. Acesta primește de la înființare numele directorului său, prof. dr. Ion Cantacuzino.

Ion Cantacuzino a absolvit Facultatea de Litere și Filosofie din orașul-lumină. După stagiul militar din țară, s-a întors la Paris și s-a înscris, concomitent, la Facultatea de Științe și la Facultatea de Medicină. A lucrat la Institutul Pasteur, unde a fost asistentul laureatului Nobel și părinte al imunologiei Ilia Mecinicov. Între 1894 și 1896, revenit în țară, a predat la Iași, unde a amenajat primul laborator de cercetări în microbiologie din România. După o nouă perioadă la Paris, la Institutul Pasteur, în 1901 revine în țară ca profesor la Facultatea de Medicină din București. Înființează un laborator în cadrul Institutului de Bacteriologie și pune, practic, bazele microbiologiei și imunologiei românești. Este autor al legii sanitare din 1910 și a înființat șase laboratoare antiepidemice în țară. În 1921, pornește la drum institutul care îi poartă și astăzi numele.

Institutul Cantacuzino a fost, de la înființare, un monument al științei medicale românești. Nici regimul comunist nu s-a atins de acest obiectiv medical, așa cum a făcut-o în alte numeroase situații în care a naționalizat clădiri, institute, palate. Parte componentă a sistemului medical, Institutul Cantacuzino și-a păstrat destinația sa inițială. Românii au avut vaccinuri și seruri, s-a făcut cercetare și s-a făcut și producție. Până acum aproximativ un deceniu, când institutul a intrat într-un declin care avea să-i prevestească dispariția.

 

În ultimii zece - unsprezece ani, Institutul Cantacuzino a fost condus extrem de prost. Mutat de la Ministrul Sănătății la Ministerul Educației și viceversa, citirea realității ne-a arătat că un institut puternic ar concura serios alți fabricanți de medicamente și vaccinuri din lume, iar valoarea imobiliară a acestuia este extrem de mare. Nu este prima dată când atrag atenția asupra faptului că falimentul și dispariția institutului ar face multă lume fericită.

Iar managementul defectuos este primul și cel mai important pas către faliment.

 

Epidemia de rujeolă din România de azi este (și) o consecință a dispariției din piață a institutului. Dincolo de propaganda isterică și absurdă împotriva vaccinării, lipsa serurilor s-a simțit. Importul de vaccinuri a fost deficitar, miniștrii sănătății nu au reușit să coordoneze corect lucrurile, iar numărul de îmbolnăviri și numărul de copii decedați ne-au trimis la marginea civilizației. Iar problema institutului încă nu a fost rezolvată.

Institutul trebuie salvat de la faliment, modernizat și readus în poziția de vârf al medicinii românești și europene!

De curând, Institutul Cantacuzino a fost readus în coordonarea Ministerului Sănătății. Această revenire, după succesivele «spălări pe mâini» ale miniștrilor care l-au cedat la educație și cercetare, ar trebui să fie de bun augur. Chiar dacă are valențe de cercetare și educaționale, institutul este al sănătății. Un set de politici integrate, precum și un management competent pot echilibra lucrurile. Dar mai trebuie ceva: institutul trebuie să redevină producător de vaccinuri. Este nevoie de decizie politică pentru aceasta. Este nevoie de bani. Avem resurse să repornim această «întreprindere». În loc să importăm vaccinuri (și apoi să exportăm ceea ce am importat!) și să jonglăm prin fiscalitatea businessului cu aceste produse, este mai sănătos să investim în institut. Recuperarea lui este datoria noastră, din toate punctele de vedere: istoric, medical, social, economic și uman”, spune prof. dr. Vlad Ciurea.