Decesele și vătămările legate de vaccinuri au fost observate nu numai după vaccinarea în masă cu „vaccinurile” COVID-19. Există înregistrări de evenimente adverse severe de când au fost dezvoltate primele vaccinuri din istoria umanității.

Istoria vaccinării împotriva variolei, care datează de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, este marcată de numeroase relatări despre efecte adverse și complicații. Complicațiile severe, cum este vaccinia progresivă, o infecție rezultată din virusul vaccinal, eczema vaccinatum și encefalita au fost efecte adverse rare, dar grave.

Înregistrările oficiale din Anglia din 1859 până în 1921, documentate de J.T. Biggs în cartea sa din 1912 „Leicester: Sanitation versus Vaccination" dezvăluie tendința deconcertantă a complicațiilor legate de vaccinare, care au dus la aproximativ 1.530 de decese atribuite direct vaccinului împotriva variolei.

În special, în perioada 1906-1922, ratele mortalității atât din cauza variolei, cât și legate de vaccinare au fost alarmant de similare.

Tabelul, provenind din Rapoartele anuale din registrul general, înregistrate în cartea lui Biggs, a fost considerat mai degrabă un indicator decât o înregistrare cuprinzătoare, omițând vătămările permanente sau grave.

În tabelul de mai sus este notat că, în urma implementării vaccinării, nomenclatura evenimentelor adverse post-vaccinare a fost limitată la „variola vacii” din 1898 până în 1910. Legătura de cauzalitate a vaccinului pentru variolă cu aceste cazuri de deces a fost întărită și mai mult de un raport din 1897 referitor la cele 36 de decese raportate pentru acel an, fiind atribuite direct efectelor vaccinării. În plus, cauza morții a fost fie precizată în mod clar în certificatul medical, fie a fost confirmată de anchetă.

În iunie 1902, dr. W. J. J. Stewart a raportat că din 587 de bărbați vaccinați la Gore Farm Lower Hospital, peste 28 la sută au ajuns în concediu medical ca urmare a vaccinării, o constatare semnificativă care nu a fost dezvăluită public. Acești oameni au primit plăți publice pentru boală, iar contractanții au fost compensați pentru pierderea serviciilor.

„S-au format ulterior vezicule proaspete în jurul cicatricilor de vaccinare, fuzionând cu ele și făcându-le să se răspândească. S-au dezvoltat și pe față, cap, corp și în gură; acestea [din urmă] au împiedicat copilul să se hrănească la sân, iar acesta a murit epuizat în a 45-a zi de la vaccinare. (Cazul unui copil sănătos vătămat după vaccinare, 13 martie 1891.)”

Potențialul ca vaccinul să provoace vătămări grave a fost subliniat și de cazuri specifice de erizipel, o formă severă de infecție a pielii care determină moartea în urma unei suferințe prelungite. Printre cazuri se numără un copil de 13 săptămâni care a decedat din cauza „erizipelului general după vaccinare” și o fetiță de 4 luni care a murit după ce a dezvoltat aceeași afecțiune după vaccinare. 

Aceste cazuri nu au fost incidente izolate, ci au făcut parte dintr-un model mai larg de reacții severe la vaccinul împotriva variolei, probabil cauzate de numeroșii agenți patogeni pe care i-a transportat vaccinul și care au cauzat infecții grave ale pielii.

Eczema vaccinatum, o altă afecțiune gravă legată de vaccin, a oferit dovezi suplimentare ale riscurilor asociate imunizării împotriva variolei. Într-un caz, un băiat de 15 luni a murit tragic după ce a dezvoltat această afecțiune în urma vaccinării. Acest lucru a fost probabil cauzat de citokinele inflamatorii din vaccinurile împotriva variolei.

Encefalita după vaccinare, deși mai puțin frecventă, duce adesea la decese, în special la bebeluși și copiii mici. Rata mortalității în cazurile raportate variază între 9 și 40 la sută. Din păcate, 10 până la 25% dintre cei care supraviețuiesc acestei afecțiuni suferă de leziuni neurologice de durată.

O analiză sistematică din 2003 privind riscul de complicații grave și de deces prin vaccinarea pentru variolă în Statele Unite, între 1963 și 1968, a constatat că encefalita post-vaccinală și vaccinia necrosum au prezentat rate de complicații care pun viața în pericol de cel puțin 3 la un milion și, respectiv, 1 la un milion de vaccinuri primare. Rata mortalității a fost de 29% pentru encefalita post-vaccinală și de 15% pentru cazurile de vaccinia necrosum.

Într-o scrisoare din 1900 adresată editorului de la „The Medical Brief”, medicul dr. Harman a declarat că introducerea otrăvii variolei bovine în sângele unei persoane sănătoase nu constituia doar o logică greșită, dar și riscantă. „Este culmea absurdului” a administra medicamente unei persoane cu sănătate bună și a pretinde că previne o boală pe care nu a contractat-o, a spus el.

Cartea „Valoarea vaccinării: O trecere în revistă non-partizană a istoriei și a rezultatelor acesteia", de Dr. George William Winterburn, a citat următorul raport din 4 martie 1882, Buletinul Consiliului Național de Sănătate din Washington:

„Autoritățile orașului nostru au angajat un medic pentru a vaccina toate persoanele care se prezintă în acest scop.

Rezultatul a fost înfricoșător. Aproape toți cei vaccinați au suferit de eritem sau erizipel, brațe umflate de la umăr până la încheietura mâinii, locul puncției [unde persoana a fost vaccinată] prezentând aspectul de ulcer de mucegai [o separare a țesutului mort de cel viu], eliminând puroi [sânge și puroi]. Mulți bolnavi au fost țintuiți la pat, cu febră mare, de la cinci la zece zile, necesitând aplicarea constantă de cataplasme [tratament medicamentos] pe braț și utilizarea morfiei pentru ameliorarea durerii. Cei care au suferit afecțiunea îmi spun că ar prefera mai mult să aibă variolă.”