

În cazul homosexualității s-au impus cu ajutorul mass-mediei în opinia publică o
seamă de mituri postmoderne. Vă prezentăm în acest articol concluzia lucrării „Fața nevăzută a homosexualității” bazată
pe o bibliografie ce numără peste 400 studii științifice și semnată de Virgiliu Gheorghe și Andrei
Dîrlău.
Mitul nr. 1: Oamenii se nasc homosexuali
- Studiile demonstrează că nu există nicio dovadă că homosexualii s-au născut așa (Byne și Parson, 1993; Bailey și colaboratorii, 2000; Stanton și Yarhouse, 2007). Dimpotrivă, s-a constatat că homosexualitatea este cauzată de un complex de factori de mediu și educaționali (Peter și Bruckner, 2002).
Mitul nr. 2: Orientarea sexuală nu se poate schimba
- Sute de studii certifică faptul că mii de oameni care manifestau un comportament sau o atracție de factură homosexuală s-au schimbat in timp. Unii au întreținut relații homosexuale numai inainte de vârsta de 15 ani (Robert și colaboratorii, 1989; Gagnon și Simon, 1993).
- O metaanaliză care a luat în considerare 30 de studii realizate între 1954 și 1994 a ajuns la concluzia că 33% din homosexualii tratați au devenit heterosexuali (Jones, 2000). Cel mai riguros studiu din punct de vedere al metodologiei folosite a investigat rezultatele terapiei de conversie prin credință - cu implicarea preoților și practică sacramentală. Rata de succes a fost de 38% (Jones și Zarhouse, 2007).
- Cea mai semnificativă dovadă privind întoarcerea la heterosexualitate a homosexualilor o avem de la psihiatrul pro-gay Robert Spitzer, care, prin chestionarea a 200 de persoane care trecuseră prin terapie, a constatat că există un succes clar al terapiei în tot ceea ce înseamnă comportament, identitate, atracție, excitație, fantasmare și alte aspecte ale vieții și psihologiei unui homosexual (Spitzer, 2003).
Mitul nr. 3: Eforturile de schimbare a orientării sexuale le pot face rău homosexualilor și sunt imorale
- Studiile confirmă contrariul. Din 800 de persoane care trecuseră prin terapia întoarcerii la heterosexualitate, numai 7,1% au afirmat că au suferit anumite probleme (J. Nicolosi și colaboratorii, 2002).
- Analizând stresul psihologic, starea de bine spiritual și alți factori psihoemoționali, Jones și Zarhouse (2007) au constatat că nu există nicio consecință negativă a schimbării de orientare sexuală.
- La fel, Robert Spitzer, psihiatru pro-gay, a constat și el că schimbarea este reală și nu există nicio consecință negativă (Spitzer, 2003).
- Dimpotrivă, persistarea în modul de viață homosexual aduce cea mai mare suferință. În acest context, nu există nedreptate mai mare produsă unui om cu înclinație homosexuală decât aceea de a nu-l ajuta să se schimbe.
Mitul nr. 4: Homosexualii reprezintă zece procente din populație
- În realitate, mai puțin de 3% din americanii adulți s-au autoidentificat ca homosexuali și bisexuali (Lauman, 1994) - aceasta după peste cinci decenii de propagandă a homosexualității!
Mitul nr. 5: Homosexualii nu suferă de tulburări psihice într-o măsură mai mare decât heterosexualii
- În realitate, în rândul homosexualilor se înregistrează cele mai mari procente de boli mentale și abuz de droguri- incomparabil mai mult decât în oricare alt grup din societatea umană.
- Un studiu din 2003 constată că, în rândul homosexualilor, se înregistrează cele mai mari rate de consum de diferite droguri, depresie, violență domestică și abuz sexual în copilărie (Stall și colaboratorii, 2003).
- Cea mai mare metaanaliză, realizată în anul 2008, care a avut în vedere peste 13.000 de articole pe acest subiect, compilând datele de la primele 28 cele mai riguroase studii, a ajuns la aceeași concluzie: lesbienele, gay-ii și bisexualii au cel mai mare risc de tulburări mentale, ideație suicidală, consum de substanțe halucinogene și autorănire deliberată (King șicolaboratorii, 2008).
- La aceleași rezultate ajunge, de altfel, și GMLA - Asociația Medicală a Gay-lor și Lesbienelor (Silenzio, 2010; O'Hanlan, 2010).
- Motivul invocat de homosexuali, că problemele lor psihologice s-ar datora stigmatizării la care sunt supuși de populație, nu rezistă nici la cea mai simplă analiză, căci în țări ca Olanda sau Noua Zeelandă, unde simpatia populației atinge cele mai înalte cote, homosexualii se confruntă în cel mai mare grad cu consumul de droguri, probleme de anxietate etc. (Sandfort, 2001, Fergusson, 1999).
Mitul nr. 6: Comportamentul homosexual nu este periculos pentru sănătatea fizică
- Promiscuitatea sexuală, precum și natura actelor homosexuale presupun un grad uriaș de boli cu transmitere sexuală și alte boli grave (Bagdy, 2009; Kazal, și colaboratorii 1976; Evans și colaboratorii, 2007; Silenzio, 2010, O'Hanah, 2010).
Mítul nr. 7: Copiii crescuți de homosexuali nu sunt diferiți de ceilalți copii, crescuți de heterosexuali
- Studiile arată clar că cel mai bine dezvoltați sub aspect psihosomatic sunt copiii născuți și crescuți de părinții naturali (Moore și colaboratorii, 2002; Pruett, 2000; Hunter, 1997).
- Copiii educați în casele homosexualilor se confruntă cu o mulțime de probleme, în primul rând psihologice, dar și sociale (Sarantakos, 1996; Regnerus, 2012).
- Există și studii făcute de homosexuali
care încearcă să mascheze aceste probleme, însă acestea sunt marcate,
după cum se arată în mai multe metaanalize, de o mulțime de erori
metodologice (Lerner și Nagai, 2001).
Mítul nr. 8: Homosexualii nu molestează copiii într-o măsură mai mare ca heterosexualii
- Pedofilii sunt, în majoritatea cazurilor, bărbați (Fisher, 1994).
- O treime din toți copiii abuzați sexual de bărbați sunt băieți. Ceea ce arată că un mare număr dintre homosexuali sunt pedofili (Freund, 1984; Freund și colaboratorii, 1989).
- Mulți dintre pedofili recunosc că sunt homosexuali (Erickson, 1988; Lauman și colaboratorii, 1994).
Mitul nr. 9: Homosexualii sunt puternic dezavantajați și discriminați în societate
- Cercetările arată că, de obicei, homosexualii au un nivel mai ridicat de școlarizare decât populația generală (Robert și colaboratorii, 1994; Barret și colaboratorii, 2002).
- Cât despre venituri, studiile demonstrează că nu se poate nicidecum vorbi de un dezavantaj din acest punct de vedere (DeNavas-Walt și colaboratorii, 2008; Badgett, 1998; Antecol, 2008).
Mítul nr. 10: Relația homosexuală este identică cu cea heterosexuală, diferă doar sexul partenerilor
- Studiile făcute chiar de homosexuali demonstrează că este mult mai puțin probabil ca un homosexual să-și asume o relație pe termen lung decât un heterosexual (Sthrom și colaboratorii, 2006). Iar dacă întrețin o relație stabilă pe termen mai lung, fidelitatea este foarte puțin probabilă (Xiridou și colaboratorii, 2003; Lee, 2003).
- Relațiile monogame aproape că nu există la homosexuali, în condițiile în care, în jumătate dintre cuplurile afiate în relație de parteneriat civil, cei doi consimt să întrețină relații sexuale în afara cuplului (Solomon și colaboratorii, 2005).
- Probabilitatea de despărțire este de trei ori mai mare în cazul homosexualilor și de patru ori mai mare în cazul lesbienelor decât în cazul persoanelor heterosexuale (Kurdek, 2004).
- În cuplurile de homosexuali și
lesbiene, violența domestică este de aproape de două ori mai mare decât
în cuplurile heterosexuale (Brand și Kidd, 2009). Prin comparație cu
heterosexualii, este mult mai probabil ca un homosexual sau o lesbiană
să fie abuzați de către partener (Cochran și Cauce, 2006).
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
Daca in ziua de azi tehnologia permite un acces atat de mare, drept dovada ca ati ajuns pe acest site ca sa expuneti o parere, poate ar trebui luate in considerare mai multe surse de informare si nu doar articolul asta pseudo-stiintific cu referinte abstracte. Macar de ati stii ca psihiatria moderna, pe care o invocati cu atata placere, considera homosexualitatea nefacand parte din categoria afectiunilor mintale si neavand nicio cauza patologica. Puteti testa asta printr-o discutie cu orice psihiatru de profesie.
Expresia genelor - adică modul în care se manifestă acțiunea lor, efectul lor în ceea ce privește trăsăturile morfologice, comportamentale, fiziologice etc. - poate fi modificată de anumiți „comutatori” genetici, numiți epi-marks, care activează sau dezactivează temporar genele. Epigenetica nu implică schimbări ale secvenței de ADN - adică mutații propriu-zise - ci doar mici modificări ale compoziției unor molecule din structura genei (de exemplu prin adăugarea unor grupări metil). Aceste modificări mici au însă efecte foarte ample, putând schimba expresia unei anumite gene.
Un studiu care explorează aspectul epigenetic al apariției homosexualității umane a fost publicat recent în The Quarterly Review of Biology, avându-i ca autori pe Sergey Gavrilets, director al National Institute for Mathematical and Biological Synthesis (NIMBioS) și profesor la Universitatea Tennessee - Knoxville, William Rice, profesor la Universitatea California - Santa Barbara, și Urban Friberg, profesor Universitatea din Uppsala, Suedia.
Studiul lor arată că un număr de epi-marks legați de sex, care în mod normal nu sunt transmiși ereditar (nu trec de la părinți la urmași), ci sunt eliminați, pot duce la homosexualitate în cazurile în care nu are loc acest proces de eliminare; în aceste cazuri, respectivii epi-marks pot fi transmiși de la o generație la alta, trecând de la tată la fiică și de la mamă la fiu.
Studii anterioare arătaseră că homosexualitatea are o componentă genetică, în unele familii apărând cu o frecvență mai mare decât în altele, ceea ce sugerează existența unor factori ereditari în determinarea orientării sexuale. Totuși, nu a fost descoperită nicio genă majoră asociată cu homosexualitatea, făcând astfel din acest fenomen o adevărată enigmă biologică pentru oamenii de știință.
În acest nou studiu, autorii au îmbinat informațiile oferite de teoriile evoluției cu recentele progrese în cunoașterea reglării moleculare a expresiei genelor și a dezvoltării sexuale, obținând un model matematic și biologic care scoate în eviedență rolul epigeneticii în apariția homosexualității.
Așa-numiții epi-marks constituie un „strat” suplimentar de informație adăugat structurii noastre genetice, pentru a controla expresia genelor. Genele conțin instrucțiunile de funcționare, dar epi-marks controlează modul în care sunt urmate aceste instrucțiuni: când, unde și în ce măsură o anumită genă se exprimă în cursul dezvoltării.
Acești epi-marks sunt, în mod obișnuit, creați la fiecare generație, nu moșteniți, dar cercetări recente demnstrează că, în unele cazuri, ei pot trece de la o generație la alta și astfel pot contribui la similarități între persoanele înrudite, imitând efectul genelor comune.
Anumiți epi-marks legați de sex, produși în perioada de început a dezvoltării fetale, protejează embrionii de ambele sexe de efectele variațiilor considerabile ale nivelului de testosteron din corpul mamei, variații care au loc în mod natural în cursul sarcinii. (Organismul femeilor produce și el, în mod normal, testosteron, în cantități mult mai mici însă decât organismul masculin.) Astfel, acești epi-marks specifici împiedică feții de sex feminin să fie masculinizați în cazul în care au de-a face cu niveluri de testosteron anormal de mari și protejeză feții de sex masculin de efeminare, în cazul contrar.
Diferiți epi-marks protejează diferite caracteristici ale corpului de masculinizare sau efeminare: unii afectează organele genitale, alții identitatea sexuală, alții orientarea sexuală (preferința pentru un partener de un anumit sex).
În rarele cazuri în care acești epi-marks sunt transmiși de la o generație la alta, de la tați la fiice sau de la mame la fii, ei pot produce efecte inverse, precum feminizarea unor trăsături la băieți (iar orientarea sexuală poate fi una dintre aceste trăsături) și, în mod similar, masculinizarea unor caracteristici ale fetelor.
Aceste descoperiri rezolvă „enigma” evolutivă a homosexualității, arătând că anumiți epi-marks implicați în dezvoltarea sexuală și care, în mod normal, i-au protejat pe părinți de variațiile nivelului hormonilor sexuali în perioada fetală (când aceste persoane, viitorii părinți, erau în etapa vieții intrauterine) pot, uneori, să fie transmiși generației următoare și să determine apariția homosexualității la copiii de sex opus ai acestor părinți.
„Transmiterea unor epi-marks, antagoniști sub aspect sexual, de la o generație la alta este cel mai plauzibil mecanism evolutiv al fenomenului homosexualității umane”, afirmă Sergey Gavrilets, unul dintre autorii studiului.
Sursa: Science Daily