Ieri am aflat din presă că Ziua internațională pentru eliminarea violenței împotriva femeii, 25 noiembrie, a însemnat și anul acesta manifestații – și manifestări – care mai de care mai conformiste și mai stupide. Feministe de carton ieșite pe stradă cu machiaj mov la ochi ca să imite traumatismele unei agresiuni corporale, simpozioane cu aceleași discursuri de lemn și promisiuni („vom face totul”, vorba fostului conducător al României) și, mai nou, iluminarea în portocaliu a unor clădiri și edificii semnificative.
Din corul public al denunțătorilor violenței contra femeii a lipsit, și de data aceasta, orice voce care să condamne forțarea la avort. Acest fenomen a ajuns să fie regula, și nu excepția, majoritatea situațiilor de criză de sarcină fiind declanșate de agresiunea psihologică, fizică și economică dezlănțuită contra femeii și a copilului său de partener, părinți, medici, prieteni și colegi de muncă. Primul număr al revistei „Pentru viață” editată de Asociația Studenți pentru Viață se ocupă de acest fenomen, dar avem și noi destule exemple și mărturii care așteaptă încă voluntarii dispuși să le sistematizeze.
Violența fizică sau psihologică, amenințarea, evacuarea din domiciliu și lipsirea de mijloace de subzistență ca urmare a sarcinii sunt însăși definiția violenței contra femeii și ele trebuie pedepsite, pentru că legea o permite. Dar se și întâmplă astfel?
„Sunt însărcinată în 3 luni și abandonată de toată lumea”
De-a lungul a 10 ani de experiență, PRO VITA București a primit SUTE solicitări de ajutor spiritual, psihologic, juridic și material de la sute de femei împinse către avort. Cea mai recentă a venit acum 2 zile, când o femeie – s-o numim codificat „Elena” – ne-a trimis mesajul de mai jos:
„Nov 24th, 7:36am
Sunt insarcinata in 3 luni.si abandonata de toată lumea.partenerul meu când a aflat ca sunt insarcinata a fost de acord.dar acum ceva timp mi-a găsit subiect și mi-a zis sa fac avort. Nu știu ce sa fac
Eu nu vreau avort.
Da nu știu ce sa fac? Mai am un băiețel de 12 ani cu fostul soț dar îl am la el.tot așa nu am avut ajutor de la nimeni și nu aveam unde sa mă duc cu băiatul. Mama nu mă primea cu copilul acasă. Am fost nevoită sal las la tatăl lui.nu știu unde sa îmi dau capul.as avea nevoie de niște sfaturi.
Dorința mea ar fi sa păstrez copilul dar nu am pe nimeni sa mă ajute. Nu am o locuință.nu am servici și ținând cont ca sunt insarcinata nu mai am timp sa mă angajez. Cine mă angajează insarcinata. Îmi doresc mult copilul.ce sa fac sunt în pragul disperării.”
Prea puține ca „Elena” ajung în adăposturile din sistemul de protecție public și privat, oricum neîncăpătoare și sufocate de femei abuzate fizic de bărbați alcoolici sau infractori. Asta pentru că „Elenele” sunt invizibile. Onest vorbind, ce șanse au ele să fie crezute și ajutate, într-o țară în care „dreptul la avort” a ajuns „sacru”?! Pentru majoritatea românilor, avortul este mai banal și mai accesibil ca o extracție dentară. „Elena” generică primește cel mult propunerea de a fi „ajutată” cu bani pentru chiuretaj sau este „încurajată” „lasă că faci tu altul”. Asta atunci când cei din jur, începând cu tatăl copilului, nu ridică din umeri și nu spun „e problema ta, te descurci.” Așa că „Elenele” ajung la chiuretaj și apoi încearcă să-și reprime depresia și ura, luptându-se cu ele, uneori, întreaga viață. Asta ca să nu mai pomenim de bolile fizice rezultate din sau declanșate de avort.*
E vremea să abandonăm limbajul de lemn și corectitudinea politică și să recunoaștem că cel mai pervers efect al deceniilor de avort liber în România este acela că avortul, dacă este într-adevăr o problemă, a devenit exclusiv „problema femeii”. Responsabilitatea tuturor celor care au datoria să o sprijine, pe ea și pe copilul său, se diluează până la dispariție din cauza obișnuinței sociale perpetuate deja de 3 generații, dar și a legislației extrem de liberale, care nu impune niciun fel de filtru. „Avort acum și fără să îmi cer scuze” este deviza feministelor pro-avort din întreaga lume, din care o parte se machiază cu mov la ochi ca să protesteze împotriva unei realități la a cărei perpetuare participă, iată, în mod constant și stăruitor.
Mai putem vorbi în condițiile unor astfel de situații de criză despre o „decizie liberă, independentă și informată” cum sună limba de lemn a corectitudinii politice? Aproape că nu. De aceea avortul a fost și rămâne cea mai gravă formă de violență împotriva femeilor: pentru că îi dă aparența de legitimitate și îndepărtează din conștiința publică orice nuanță a gravității acestui act, în așa fel încât împingerea femeii către avort e considerată normală, iar opoziția acesteia, atâta câtă e – un moft. Pe larg despre acest subiect puteți citi în cartea apărută pe 10 decembrie 2014 la editura Provalori Media, „Avortul exploatează femeile”. De asemenea merită răsfoit website-ul organizației americane „Feminists for Life” care converge spre același raționament – în românește puteți gsi la noi pe blog articolul „Feministe pentru Viață” – argumentația feministă împotriva avortului.
Poster al mișcării „Feminists for Life”
Persoana care a cerut ajutor în mesajul redat mai sus va fi sprijinită de rețeaua ONG-urilor provita din țară. Deși nu putem face asta pentru toată lumea, fie și pentru simplul fapt că doar puține femei știu că pot apela la noi, rămânem dedicați misiunii de protejare a vieții și de apărare a drepturilor autentice ale omului, dintre care cel dintâi este dreptul la viață – deopotrivă al femeii și al copilului. Respingem pretenția că cele două sunt antagonice și respingem totodată moneda calpă cu care panglicarii ideologici care au deturnat drepturile omului încearcă să ne cumpere conștiințele. Panglicari precum Amnesty International, organizație care după ce solicită legalizarea celei mai oribile forme de înjosire a femeii, prostituția, mai are tupeul să pretindă că tocmai legile care protejează viața copilului nenăscut sunt generatoare de violență contra femeii **.
Conștienți de marile dificultăți pe care în România le întâmpină o femeie purtând o sarcină dorită de ea, dar nedorită de cei care ar trebui să-i fie aproape, am creat și programul de terapie post-avort „Călătoria”, care alină suferința și contribuie la închiderea rănilor sufletești, excluzând însă condamnarea sau acuzarea femeii și-așa traumatizate. Pe de altă parte, rămânem constanți în condamnarea avortului în sine, numindu-l, fără ocoliș, drept ceea ce este: omucidere. Indiferent de condițiile în care se săvârșește, forțat sau nu, „informat” sau nu. Cu blândețe, dragoste și compasiune pentru femeia care îi este victimă, acest lucru trebuie spus, căci ocultarea înseamnă complicitate, iar complicitatea, aproape făptuire.
Vă lăsăm să decideți cine sunt cu adevărat apărătorii drepturilor femeii din România și de aiurea – și să vă poziționați într-un fel sau altul față de această dramă. Indiferența, într-o țară în care s-au avortat mai mulți copii decât locuitori există acum, nu mai este o opțiune.
Dacă dorești să o ajuți pe Elena, te invit să te implici în acitivățile asociației noastre. Ne găsești la www.asociatiaprovita.ro
_________
* Lobby-ul proavort internațional uzează de influența sa politică și financiară pentru ca organizațiile medicale să refuze recunoașterea legăturii dintre avort și boli grave precum cancerul de sân. În România, termenii „criză de sarcină” și „sindrom post-avort” nu sunt recunoscuți și nici utilizați oficial, din același motiv.
** A nu se face confuzia între legile pro-viață autentice și ingineriile sociale care forțează natalitatea, precum era Decretul 770 din România lui Ceaușescu. Diferența între ele este atât de mare, că necesită o analiză separată.
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.