FOTO: Hotnews
Pe 14 noiembrie, în finalul articolului „Un scenariu care se repetă: Năstase, Ponta, Dragnea”, scriam așa: „Din păcate, azi nu suntem departe de violența din 1989 sau 1990. Dacă au ajuns unii dintre noi să spună că România a fost depășită de Congo! sau că afacerile Tel Drum și Belina sunt mai importante decât destructurarea economiei naționale și acapararea statului, înseamnă că gândirea rațională a fost anihilată și suntem la un pas de eliminarea fizică a oponenților”.
Iată că în weekend, în prima zi din anul centenarului Unirii - trist, nu? -, inevitabilul s-a produs și un personaj din nucleul dur al soldaților de teren ai #rezist l-a umplut de sânge pe un bătrân cu care era în dezacord. Este relevant de observat că protestatarul l-a interpelat pe bătrân - probabil așteptându-se la o reacție pozitivă -, provocându-l și când acesta din urmă căuta să se îndepărteze de zonă.
Prilejul fu cauzat de demontarea scenei pe care autoritățile o instalaseră în Piața Victoriei pentru acum defunctul Târg de Crăciun. Pentru cine privește cu luciditate evenimentele, implicațiile demontării scenei de către comando-ul de protestatari sunt multiple, dar unul iese în evidență cu mare pregnanță: din acest moment s-a trecut din raportul de drept, în raportul de forță. Iar din rezultatul din weekend - anularea Târgului de Crăciun - rezultă clar că protestatarii au în spate o forță de temut. Și nu, nu este vorba despre „sutele de mii de oameni” pe care i-ar reprezenta.
„Historia magistra vitae (est)” spuneau anticii și istoria ne învață că niciodată statul nu s-a temut de popor, oricât de organizat ar fi „poporul”, darămite în cazurile - așa cum spun protestatarii - , nu e nimic în spate. Și tot istoria ne învață, cu exemplul cel mai elocvent din decembrie 1989, că fără o defecțiune în sistemul instituțiilor de forță al statului, evenimente precum cel de duminică nu s-ar putea produce.
Să luăm un exemplu recent: pe 17 septembrie, pe traseul Piața Universității - Piața Romană - Piața Victoriei, trebuia să aibă loc un marș împotriva vaccinării obligatorii. Organizatorii s-au prezentat la Comisia de avizare a cererilor de organizare a adunărilor publice, agreându-se ca mitingul să aibă loc în Piața Victoriei. Cu o zi înainte de marș, Primăria Capitalei anunță organizatorii că nu mai este de acord și mută marșul tocmai în Parcul Izvor. Au protestat degeaba organizatorii, inutil a fost recursul la lege, autoritățile nu au fost de clintit: sistemul transpartinic și transnațional e în totalitate pro-obligativitatea vaccinării, nu există defecțiuni, deci nici vreo teamă din partea autorităților de zecile de mii de oameni care nu vor vaccinuri obligatorii.
Răstimp, în fiecare duminică oameni ocupă Piața Victoriei, iar altădată carosabilul, fără să treacă prin procesul firesc, legal și nu li se întâmplă nimic. Poate de-aceea nu-și asumă, nimeni, în scris, organizarea manifestațiilor la Primărie?
Mai mult, tot „spontan”, niște oameni au venit și au împiedicat punerea în aplicare a unei hotărâri legale a autorităților Capitalei. Nu vorbim de moralitatea sau oportunitatea deciziei Primării, ci strict de lege, că vrem stat de drept, nu? Care ar fi fost procedura legală de împiedicare a deciziei: contestarea măsurii doamnei Firea în contencios administrativ. Dar, în schimb, cei care susțin că apără statul de drept, au răspuns folosind forța. (Forță nu are sensul exclusiv de violență, ci și o nesupunere directă față de o măsură legală a autorităților). De ce s-au grăbit dacă puteau câștiga în instanță? Pentru că liderii mișcării cunosc bine psihologia masselor și știu că e important să existe un nucleu permanent, care să facă legătura între protestele inițiale și cele care vor veni. Așa cum a fost baricada din 1989. Fără acei oameni acolo, care ulterior s-au împrăștiat prin București, nu ar fi existat reacția masivă din 22 decembrie. D-aia e important ca Piața Victoriei să rămână permanent ocupată, să nu se cedeze niciodată inițiativa către autorități.
Iar acest gen de acțiune nu putea rămâne fără răspuns decât în cazul în care o parte dintre instituțiile de forță ale statului (Guvern, Ministerul de Interne, Servicii Secrete, Armată, Procuratură) sunt complice sau susțin acțiunea protestatarilor. Pentru că altfel, dacă toți erau pe-aceeași undă, erau necesari câteva zeci de jandarmi și toți cei care au încercat să demonteze scena erau în dube. Dar nu s-a făcut asta. Semn că fie există o disfuncționalitate în comanda MI, fie Guvernul nu a luat decizia de teama repercursiunilor venite pe alte filiere de care se teme.
Să exmplific: în 1989, în noaptea de 20 decembrie, comanda Armatei aflată în Timișoara a primit ordin de la București să-i aresteze pe liderii revoltei din aceiași zi, rămași singuri în clădirea Operei. Acest ordin NU a fost executat, deși ar fi fost facil de pus în practică. Vă reamintesc că în seara de 20 decembrie, Ceaușescu se adresa națiunii, lăudând acțiunea represivă a Armatei și a MI din zilele anterioare, vorbind despre timișoreni în termeni de „golani” și „huligani”! Oamenii ăia din clădirea Operei priveau înghețați la televizor discursul șefului statului, așteptându-se să fie linșați din moment în moment de către un comando militar. Asta NU s-a întâmplat, deși ordinul a existat. Credeți că generalii care conduseseră represiunea se temeau de masele de muncitori sau au simțit că e „ceva mai mult” la mijloc și e posibil ca după evenimente să se trezească puși la zid? Acum știm că unii dintre comandanți - cel mai ilustru nume fiind al generalului Victor Atanasie Stănculescu - știau ce se întâmplă de fapt.
Știind toate astea și citind dezvăluirile lui Paul Hitter despre biografiile reale ale personajelor din spatele mișcării activisto-jurnalistice #rezist, despre sprijinul politic de la cel mai înalt de care se bucură, de legăturile clare, indiscutabile cu anumite forțe din afară, nu ai cum să mai crezi în povești despre tineri neprihăniți, nevinovați și care se adună pe grupuri de facebook decât dacă refuzi realitatea.
În acest moment avem un Guvern și o Primărie locală, investite în mod legitim prin vot de către cetățeni, incapabile să-și exercite autoritatea legii. Este simplu. Și asta din cauza unui grup de oameni care protestează spontan, fără lideri, fără structură organizatorică, nimic, conform versiunii proprii. Asta nu se putea întâmpla nici în secolul XIX, darămite în secolul XXI, în care autoritățile știu și ce mâncăm la micul dejun.
Nu mă interesează dacă în urma acestui articol voi fi făcut PSD-ist - am scris articolul pentru a încerca să-i avertizez pe oamenii de bună credință de pericolul la care se expun dacă se implică în aceste evenimente, de oricare parte ar face-o -, mi se pare important să punctăm momentul: în prima zi a anului centenarului, grupul #rezist, cel care luptă pentru justiție și stat de drept, a făcut trecerea definitivă de la raportul de drept la cel de forță în raport cu Guvernul și autoritățile locale.Vor mai urma și alte acțiuni asemănătoare, pentru că spirala violenței - atât pe net, cât și în real, este în sens crescător.
Alea iacta est.
P.S. Majoritatea celor 1.100 de morți din decembrie 1989 este constituită din oameni normali, care au crezut că ies în stradă pentru ceea ce-și doreau ei, mizând pe ideea că tot ce se întâmplă este curat și pornit tot de la oameni ca și ei. Această iluzie au plătit-o cu viața, ajungând figuranți într-o piesă cu scenariști și regizori fără scrupule. Să nu repetăm aceeași greșeală. Orice viață, că e a unui tânăr sau bătrân este neprețuită.
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Clădirea Reichstagului în flăcări
Incendierea Reichstagului a fost un moment cheie în consolidarea Germaniei naziste. În seara zilei de 27 februarie 1933, după ora 21, pompierii berlinezi au fost alertați că edificiul parlamentului german Reichstag era în flăcări. Incendiul a izbucnit în sala dezbaterilor și, până la sosirea pompierilor, flăcările au cuprins și Camera Deputaților. În clădire a fost găsit Marinus van der Lubbe, un revoluționar comunist olandez – un cărămidar șomer, sosit recent în Germania pentru a-și continua ostentativ activitățile politice.
Naziștii s-au folosit de incendiu ca să-i învinuiască de complot antiguvernamental pe comuniști. Ca urmare, 4.000 de comuniști au fost arestați. Cu mai puțin de o lună mai devreme, Adolf Hitler, cancelar prin numire, a insistat pe lângă președintele Germaniei, Paul von Hindenburg, să promulge un decret împotriva partidului Comunist.
Între timp, ancheta împrejurărilor incendiului de la Reichstag continua, național-socialiștii (naziștii) fiind nerăbdători să-i „deconspire” pe comuniști. La începutul lui martie 1933 au fost arestați trei bărbați, urmând a face parte din lotul de inculpați în intens mediatizatul „proces Leipzig”. Cei trei erau bulgarii Gheorghi Dimitrov, Vasil Tanev și Blagoi Popov. Poliția prusacă avea anumite informații că aceștia ar fi fost membri marcanți în Partidul Comunist. Ulterior s-a aflat că Dimitrov era coordonatorul operațiunilor Cominternului pe plan european.