Lesne de observant, chiar și în cele mai avansate democrații, de conducerea statală este responsabilă o minoritate, funcția de conducere politică, guvernarea, fiind o activitate specializată, practicată în mod constant de către „clasa politică”, potrivit sintagmei lui Gaetano Mosca (The Ruling Class, 1939). Începând cu epoca modernă, le revine partidelor politice rolul de a forma și recruta clasa politică și de a face jocurile electorale, iar „clasa politică”, „clasa conducătoare” , „elita politică” devin devin sinonime dintr-un anumit punct de vedere.

Dacă într-o țară precum Franța, membrii clasei conducătoare fac parte din elita socială a națiunii care a absolvit anumite școli (ENA, Science Po, polytechnique, HEC - cf. Monique de SaintMartin, Méritocratie ou cooptation? La formation des élites en France, Revue Internationale d’Éducation-Sevres, Septembre 2005), clasa politică românească, modul de formare a grupurilor conducătoare în România nu are stabilitate în timp. Transformarea rolului și a funcțiilor statului de-a lungul istoriei a impus întotdeauna modele diverse de selecție a elitelor politice, a celor „aleși” să guverneze țara, astfel încât este dificilă definirea identității clasei politice românești. Dorința legitimă a unor conducători de a decide destinul istoric al românilor a fost mereu blocată, abandonată sau amânată, deoarece primul lucru care trebuia respectat era ritualul de recunoaștere de către marile puteri ale timpului. Acest lucru a avut impact asupra compoziției și continuității funcțiilor clasei politice, a succesiunii istorice, a psihologiei sale, a „etosului” guvernanților (i.e. asupra caracterului și principiilor etice potrivit cărora anumite lucruri se fac, sau nu se fac). Înainte de a fi recunoscuți de către cetățenii proprii ca lideri legitimi, politicienii români care dețin cea mai înaltă funcție în stat trebuie să fie recunoscuți de către marile puteri. Prin urmare, caracterul lor a fost marcat mai curând de tact politic (intern-extern), de dorința de putere și mai puțin de un „contract social”.

Privitor la regimul politic românesc, Aristide Cioabă analizează în lucrarea Sistemul politic român „drama dictaturilor”, „prăbușirea dictaturii totalitare comuniste”, „instituționalizarea regimului democratic postcomunist” pentru a răspunde la întrebarea: „în ce tip de sistem constituțional democratic se încadrează sistemul nostru politic, din perspectiva «ingineriei constituționale» și a modificărilor ce i-au fost aduse?” (Aristide Cioabă, Sistemul politic român, București, Editura Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale, 2007, p. 286). Potrivit acestei cercetări, formulele în care se grupează tipologic „proiectele de inginerie constituțională pe care dreptul constituțional și, mai recent, comparativismul instituțional din știința politică le-au analizat” sunt trei: regimuri parlamentare, regimuri prezidențiale și regimuri semiprezidențiale.

În privința identității regimului politic românesc contemporan, Aristide Cioabă preferă categoria de regim de „aparență semiprezidențială” deoarece, potrivit Constituției din 1991, „deși prezintă caracteristici care sunt comune atât sistemului parlamentar, cât și celui semiprezidențial, raporturile dintre președinte, prim-ministru, guvern și parlament conturează o formulă care se apropie din punct de vedere juridic și funcțional mai mult de sistemul parlamentar decât cel semiprezidențial”. Și aceasta în ciuda faptului că „principala sursă de inspirație în elaborarea Constituției din 1991 a fost în mod evident constituția republicii a V-a franceze, care este considerată drept prototipul sistemului semiprezidențial” (A. Cioabă, op.cit., p. 287). Dacă dorim să aflăm ce poate și ce nu poate să facă președintele și despre raporturile lui cu guvernul, aceeași lucrare expune în limbajul științei politice o situație finalmente „dramatică” pe care o urmărim zilnic prin intermediul mass-media: „împărțire(a) aparent coerentă a puterii executive, între un președinte șef de stat, simbolic pe timp de pace, dar împuternicit cu atribuții executive supreme în timp de război sau de situații excepționale, și un prim-ministru și un guvern cu atribuții executive generale și permanente, vizând elaborarea și punerea în aplicare a politicilor publice, sub rezerva susținerii sale de o majoritate parlamentară constantă, în fața căreia asumă responsabilitatea politică, nu garantează, de la sine, posibilitatea conlucrării armonioase și eficiente dintre cele două capete ale executivului” (A. Cioabă, op. cit., p. 146).

Evenimentele politice recente din România, atitudinile și reacțiile principalilior actori politici arată cât de dificilă este compatibiliatatea politicii românești cu principiile regimului semiprezidențial.

Într-o lucrare recentă (Semiprezidențialismul din România. Considerații actuale, București, Editura Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale, 2015), pornind de la sensul sartorian al semiprezidențialismului de „înjumătățire a prezidențialismului”, de „configurație cu două capete”, ca „diarhie între un președinte, șef al statului, și un prim-ministru, care să conducă guvernul” Gabriela Tănăsescu trasează distincția între prezidențialism (unde „președintele este apărat de intervenția parlamentului prin principiul separării puterii”) și semiprezidențialism (unde „președintele împarte puterea cu un prim-ministru care trebuie să obțină continuu sprijin parlamentar”) (pp.23-24).  

Dacă prezidențialismul se originează în modelul american, conceptul de semiprezidențialism este elaborat și diseminat deopotrivă în comunitatea științifică continentală și insulară de sociologul și politologul francez Maurice Duverger, constituind grație modificărilor aduse de autorul însuși de-a lungul timpului o veritabilă sursă de dezbatere intelectuală. Potrivit primei definiții (din 1970, în Institutions politiques et droit constitutionnle) regimul semiprezidențial se caracterizează prin aceea că șeful statului este ales prin vot direct și universal și cu toate că posedă în anumite privințe puteri mai mari decât președintele unui stat cu regim parlamentar obișnuit, guvernul alcătuit din prim-ministru și cabinet poate fi demis prin vot parlamentar. În această definție se regăseau țări precum Finlanda, Austria, Franța și Irlanda (adăugată listei în 1971). Definiția duvergeriană din 1974 (La Monarchie républicaine, ou comment les démocraties se donnent des roles) are trei caracteristici: „(1) președintele ales prin sufragiu universal, (2) de  partea cealaltă, există un prim-ministru și miniștri care pot guverna doar cu încrederea parlamentului, (3) președintele poate dizolva parlamentul” (p. 28). Potrivit acesteia i se adaugă listei țărilor semiprezidențiale și Islanda. Din „Definiția finală” cuprinsă în Échec du roi(1978) se desprind următoarele aspecte: „(1) președintele republicii ales prin vot universal, (2) el posedă puteri considerabile, (3) are în față, în orice caz, un prim-ministru și miniștri care posedă putere executivă și guvernamentală și poate rămâne în funcție doar dacă parlamentul nu își arată opoziția în privința lor”. Corespunzător acesteia, țările semiprezidențiale sunt Austria, Finlanda, Franța, Irlanda, Islanda, Portugalia și Polonia și România (după actualizarea din 1992).

Printre autorii care au reformulat definiția duvergeriană, Matthew S. Shugart a arătat că președinți  „puternici pe hârtie” dețin în fapt  „puține puteri” (cum ar fi în Austria), în timp ce președinți cu puteri formal limitate sunt de fapt  „jucători politici dominanți” (cazul Franței). Din acest punct de vedere, la care se adaugă „perspectiva dispozițiilor constituționale și a scopului declarat al președintelui României”, potrivit Gabrielei Tănăsescu „România ultimului deceniu s-a circumscris celei de-a doua situații enunțate de Shugart, postura manifestă de președinte-«jucător politic dominant» grevând cel mai puternic funcționarea sistemului” (p. 30).

Ca „model complementar de explicare a practicii semiprezidențialismului”, arată autoarea volumului Semiprezidențialismul din România, demersul teoretic al lui Matthew S. Shugart (în colaborare cu John M. Carey și David J. Samuels) distinge tipurile premier-presidential (președinte coexistent cu un premier ca șef al guvernului și dependent de încrederea parlamentului) și president-parlamentary (în cadrul căruia „președintele și parlamentul au autoritatea asupra compoziției guvernului, în care președintele numește și revocă miniștri care sunt supuși încrederii parlamentului” (p. 39). La baza acestei clasificări a regimurilor a stat observația că în constituțiile noilor democrații în care se regăsesc reconfigurări ale puterii, dihotomia prezidențialism-parlamentarism este depășită.

Aceste „inovații taxonomice” au fost respinse de Giovanni Sartori, acesta optând pentru evaluarea pozitivă a regimului semiprezidențial și afirmându-și „speranțele (…) în soluțiile mixte”. Cu alte cuvinte, caracteristica unică a semiprezidențialismului ca sistem mixt, ca „entitate intermediară între sistemele prezidențiale pure (monoceface, de inspirație americană, dominate de separarea și autonomia deplină a puterilor) și sistemele parlamentare” constă în alegerea președintelui de către cetățeni și în împărțirea puterii cu un prim-ministru sprijinit în permanență de parlament, altfel spus în guvernarea prezidențială „cu și prin alt corp” sau a unui președinte cu guvern „adăugat”. În acest sens, după Gabriela Tănăsescu, analiza sartoriană a „prototipului francez” al regimului semiprezidențial prezintă o deosebită importanță pentru analiza semiprezidențialismului din România, deoarece aici pot fi identificate motivele autorilor Constituției postdecembriste a României de a păstra „o anumită distanță față de modelul francez” și de a propune un semiprezidențialism „atenuat”, „mai slab” și în același timp pot fi înțelese rațiunile pentru care, „în limitele regimului prevăzut de Constituție, sistemul semiprezidențial român nu are «flexibilitatea» celui francez” (consfințit prin Constituția celei de V-a republici franceze în urma reformei instituționale a lui Charles de Gaulle care viza o „președinție puternică” (pp.46; 49).

O definiție apropiată de aceea „standard” a lui Duverger dar și de „corectivul” lui Sartori este aceea „pur consituțională” propusă de Robert Elgie și potrivit căreia „un regim semiprezidențial [este acela] în care un președinte ales în mod direct sau prin vot popular pentru o perioadă determinată există alături de un prim-ministru și de un cabinet care este răspunzător în mod colectiv față de parlament” (p. 57). Observând, printre alții, că regimul postrevoluționar de la București a optat pentru semiprezidențialism în virtutea relațiilor de apropiere „speciale” dintre România și Franța, Elgie a afirmat că „în România motivația pentru semiprezidențialism pare destul de confuză, ca și cum factorii de decizie au dorit să maximizeze legitimitatea instituțiilor politice ale țării dar, mai curând accidental, s-au poticnit în modelul francez sau cel puțin într-o perspectivă specială asupra lui” (Semipresidentialism and Comparative Institutional Engineering) (p. 78).

În spiritul lui Elgie, Gabriela Tănăsescu consideră că această formă de „mimetism” și  „contagiune” a funcționat și în cazul altor țări din Europa Centrală și de Est, dat fiind că la începutul anilor ’90 percepția asupra modelului semiprezidențial era aceea a celui mai eficient mijloc de tranziție de la dictatură la democrație (p. 79). Din punctul de vedere exprimat în lucrarea aici prezentată, cea mai importantă motivație a fost „teama de riscul derivelor autoritare și al comportamentelor prezidențiale autocratice” și aceasta este și o explicație a definirii rolului și funcției președintelui în spațiul Europei postcomuniste, „evazivă și chiar ambiguă” (p. 80).

Dupădesign-ul constituțional detaliat prezentat de autoare, regimul politic din România are „fizionomia generală” a semiprezidențialismul, cel puțin teoretic, „atât conform încadrării lui Duverger din 1992, cât și definiției «pur constituționale» elaborată de Robert Elgie”. Potrivit lui Shugart, „regimul constituțional premier-presidential din România este «aproape identic cu cel francez»”, în timp ce Sartori a explicat în manieră nuanțată „caracterul «slab» sau «în mică măsură semiprezidențial» al sistemului din România” (p. 92). De exemplu, Sartori consideră că „prevederea ce condiționează dreptul președintelui de a desemna primul-ministru, de «consultare» cu partidul sau partidele care au dat majoritatea în parlament este (…) o regulă specifică regimurilor parlamentare” (p. 95).

După Gabriela Tănăsescu, „design-ul constituțional al României este cel al unei structuri de putere duală specific unui semiprezidențialism de tip premier-presidential” și acesta este „modelat în mod cardinal de principiul prevenirii concentrării puterii și al evitării întregului cortegiu de implicații erozive ale fenomenului la nivel organizațional, legislativ și, mai larg, societal-democratic” (p. 98).

Analiza comparată a distincțiilor conceptuale și a fundamentelor din domeniul științei politice ale semiprezidențialismului precum și situarea atentă a specificului guvernării semiprezidențiale din România oferă răspunsuri raționale acolo unde în aparență (semiprezidențială) guvernarea se reduce la capriciile conducătorilor.