În România, geopolitica a fost (sperăm să nu mai fie pe viitor) o îndeletnicire stranie, curioasă: însușită, atâta câtă a fost, din punct de vedere intelectual, lecția-cheie a geopoliticii dintotdeauna a fost la noi întoarsă invers.
Despre ce este vorba? Orice student care termină un curs de geopolitică știe că cea mai importantă dispută în plan geopolitic este aceea dintre puterile maritime și puterile continentale. De la clasicii americani (A. Mahan) sau englezi (H. Mackinder) până la actualul geopolitician rus Alexandr Dughin, această paradigmă traversează ca un fir roșu disciplina de care vorbim. În ultima vreme, autorul rus invocat a avut chiar curajul să elaboreze o sofisticată (unii o pot considera prea sofisticată!) teorie conspiratologică a geopoliticii, în care lupta dintre puterile maritime și cele continentale capătă valențe aproape mitologice, în măsura în care pare a fi congeneră speciei umane în devenirea ei istorică . Interesant este că aceste idei sunt, se pare, datorate și geopoliticianului de origine română Jean Parvulesco, pe care Alexander Dughin l-a cunoscut bine, dar care în România este un cvasi-necunoscut! Aceeași lecție majoră se regăsește în filigran în teoriile marelui jurist german Carl Schmitt sau ale geopoliticianului austriac Jordis von Lohausen. Cum a fost însușită în România această lecție? Evenimentele cele mai recente sunt grăitoare: România, deși parte a Marelui Continent Eurasia, cum îl denumesc unii geopoliticieni, a dorit pare-se să facă parte din tabăra puterilor maritime (adică Anglia și SUA). Astfel, România a dorit să se doteze cu o flotă a Mării Negre pentru a combate flota (mult mai importantă, dar nu acest aspect contează acum) Rusiei, o țară continentală, ca și România, deși, după toate canoanele geopolitice, ea ar fi trebuit, dimpotrivă, să se alieze cu Rusia și să combată flota puterilor maritime! Nu e simptomatic faptul că, în 1965, Rusia (URSS-ul de atunci) a dorit să aibă o flotă comună cu a țărilor riverane la Marea Neagră, iar România s-a opus ?
Geopoliticienii români par a nu fi conștienți că interesele puterilor maritime sunt de a îndigui forța continentală și de a o sufoca, conform celebrei strategii Anaconda . Nu contează dacă această forță continentală se numește Germania (primul război mondial a lovit în Germania și indirect a dus la pierderea poziției de întâietate geopolitică a Europei în lume), Rusia (URSS) sau China aliată cu Rusia. Importantă este cucerirea unor capete de pod în Marele Continent Eurasia și controlul marilor rute energetice ale acestuia, incusiv din zona Orientului Mijlociu. În aceste condiții, România a jucat cartea geopolitică răsturnată față de situația sa geografică. În loc să profite de ridicarea relativă a puterii Rusiei după 2000 și de creșterea uriașă a potențialului Chinei în aproximativ aceeași perioadă (elemente-școală ale renașterii unei puteri continentale eurasiatice), România a jucat o întârziată scenetă geopolitică, care o transformă acum, când Turcia, cel mai important pivot al NATO în Eurasia, s-a prăbușit, într-o țară complet izolată din punct de vedere geopolitic. Să ne amintim osanalele pe care le-am auzit recent cu ocazia dării în folosință a instalației de la Deveselu, pentru care SUA, cum se spunea, au cheltuit 400.000.000 de dolari (aproape de 8 ori cât salariul anual al unui pilot de formula unu de talia lui M. Schumacher!). Ce a rămas din acestea? Nimic.
Despre ce este vorba? Orice student care termină un curs de geopolitică știe că cea mai importantă dispută în plan geopolitic este aceea dintre puterile maritime și puterile continentale. De la clasicii americani (A. Mahan) sau englezi (H. Mackinder) până la actualul geopolitician rus Alexandr Dughin, această paradigmă traversează ca un fir roșu disciplina de care vorbim. În ultima vreme, autorul rus invocat a avut chiar curajul să elaboreze o sofisticată (unii o pot considera prea sofisticată!) teorie conspiratologică a geopoliticii, în care lupta dintre puterile maritime și cele continentale capătă valențe aproape mitologice, în măsura în care pare a fi congeneră speciei umane în devenirea ei istorică . Interesant este că aceste idei sunt, se pare, datorate și geopoliticianului de origine română Jean Parvulesco, pe care Alexander Dughin l-a cunoscut bine, dar care în România este un cvasi-necunoscut! Aceeași lecție majoră se regăsește în filigran în teoriile marelui jurist german Carl Schmitt sau ale geopoliticianului austriac Jordis von Lohausen. Cum a fost însușită în România această lecție? Evenimentele cele mai recente sunt grăitoare: România, deși parte a Marelui Continent Eurasia, cum îl denumesc unii geopoliticieni, a dorit pare-se să facă parte din tabăra puterilor maritime (adică Anglia și SUA). Astfel, România a dorit să se doteze cu o flotă a Mării Negre pentru a combate flota (mult mai importantă, dar nu acest aspect contează acum) Rusiei, o țară continentală, ca și România, deși, după toate canoanele geopolitice, ea ar fi trebuit, dimpotrivă, să se alieze cu Rusia și să combată flota puterilor maritime! Nu e simptomatic faptul că, în 1965, Rusia (URSS-ul de atunci) a dorit să aibă o flotă comună cu a țărilor riverane la Marea Neagră, iar România s-a opus ?
Geopoliticienii români par a nu fi conștienți că interesele puterilor maritime sunt de a îndigui forța continentală și de a o sufoca, conform celebrei strategii Anaconda . Nu contează dacă această forță continentală se numește Germania (primul război mondial a lovit în Germania și indirect a dus la pierderea poziției de întâietate geopolitică a Europei în lume), Rusia (URSS) sau China aliată cu Rusia. Importantă este cucerirea unor capete de pod în Marele Continent Eurasia și controlul marilor rute energetice ale acestuia, incusiv din zona Orientului Mijlociu. În aceste condiții, România a jucat cartea geopolitică răsturnată față de situația sa geografică. În loc să profite de ridicarea relativă a puterii Rusiei după 2000 și de creșterea uriașă a potențialului Chinei în aproximativ aceeași perioadă (elemente-școală ale renașterii unei puteri continentale eurasiatice), România a jucat o întârziată scenetă geopolitică, care o transformă acum, când Turcia, cel mai important pivot al NATO în Eurasia, s-a prăbușit, într-o țară complet izolată din punct de vedere geopolitic. Să ne amintim osanalele pe care le-am auzit recent cu ocazia dării în folosință a instalației de la Deveselu, pentru care SUA, cum se spunea, au cheltuit 400.000.000 de dolari (aproape de 8 ori cât salariul anual al unui pilot de formula unu de talia lui M. Schumacher!). Ce a rămas din acestea? Nimic.
”Tăcerea geopolitică” și surpriza buimacă pe care o simțim în clasa noastră politică, după episodul flotei Mării Negre eșuate înainte de a fi pusă pe tapet și mai ales după reorientarea geopolitică (firească!) a Turciei spre aliniamentele eurasianiste, arată că România este un stat care-și falsifică cu bună știință identitatea geopolitică și caută să pară ceea ce nu este.
[1]V. https://calinmihaescu.wordpress.com/2010/04/18/marele-razboi-al-continentelor-de-a-dugin/
[3]http://www.estica.eu/article/strategia-anacondei/
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.