Ceea ce spun aici poate părea pentru eventualii cititori un fel de a vorbi pentru a dezerta din realitate. 

Realitatea este că despre partea vizibilă a puterii politice se poate vorbi și „din carte”, atâta vreme cât aceasta nu este sursa de inspirație, ci un mijloc prin care înțelegi mai bine ceea ce trăiești și ceea ce se întâmplă în societatea din care faci parte. Este singura „revanșă” individuală a celui exclus sau auto-exclus din jocurile puterii politice ai cărei reprezentanți transmit mesaje laconice sau obscure, care pot fi decodate numai în proximitatea scenei pe care evoluează pentru un timp scurt și mai ales în culisele acestei scene.

Este una dintre puținele posibilități neamăgitoare de a contempla exercițiul puterii acum, când în așteptarea rezultatelor negocierilor pentru formarea noului guvern se fac fel de fel de speculații și scenarii. 

Tocmai pentru a nu deveni cu toții robii unui discurs alienant, cred că se merită din când în când să ne amintim cum se poate vorbi despre politic dincolo de ideologia unor partide mereu schimbătoare, dincolo de răfuielile între cei care constituțional dețin puterea și cei care o dețin potențial (în urma centralizării rezultatelor alegerilor), urmând a fi validați de cei dintâi.

În așteptarea propunerilor pentru viitorul prim ministru și ale noului guvern, când în ciuda evidenței majorității parlamentare (PSD + ALDE) se speculează/negociază posibilitatea altor soluții, în așteptarea reacției președintelui Klaus Johannis la aceste propuneri, îmi este cât se poate de clar că dacă rostul puterii ar trebui să fie acela de a rezolva „problema binelui politic sau a răului politic” (Paul Ricoeur, Istorie și adevăr), chiar și în interiorul celei mai bune dintre lumile politice posibile, aceea democrată, jocul politic este interesat mai curând de cucerirea și conservarea puterii. 

Dar „scena” puterii este și locul principal în care cetățeanul, individul, subiectul politic își poate manifesta nemulțumirile legate de modul în care cei aleși răspund năzuințelor alegătorilor, iar aceasta este o expresie a autonomiei cucerite de individ în epoca modernă, după un lung ocol filosofic. 

Paradoxurile universului politic, observa la un moment dat Ricoeur, sunt legate de caracteristicile „politicii” de a dezbina (iar acest lucru s-a văzut limpede în Romania ultimilor ani) și totodată de specificul „politicului”, în calitatea lui de principiu coagulant, de formă a existenței statului, de „esență” neschimbătoare a faptului că oamenii se adună mai mulți la un loc pentru a deveni mai puternici și își instituie norme și legi pentru a putea duce la împlinire rostul existenței lor în spațiul public.

Într-un regim democratic, separarea puterilor poate însemna și o diminuare a puterii, ceea ce, iarăși, se poate intui în zilele acestea. Cei puternici depind unii de alții, de jocurile din culise, iar autoritatea este demistificată prin imaginile slăbiciunilor conducătorilor despre care simplii indivizi apărați de indiscreția mass-media sunt pe deplin informați. În acest sens, paradoxal, în timp ce puterea politică propriu-zisă scade, puterea individului, chiar dacă nu deține suveranitatea vremelnică, crește: fie pentru că acesta înțelege mecanismul puterii și își permite să fie indiferent, fie să ia atitudine atunci când consideră de cuviință; fie pentru că el, individul nu înțelege nimic din cele ale politicului și își vede liniștit de viața lui, în timp ce aceia aflați în vîrful piramidei politice (de unde, în democrații se asigură un oarecare confort pentru toți membrii societății) duc o luptă acerbă pentru a-și păstra locul.

Pe cât de neputincios ca persoană față de manifestările iraționale din sfera economicului, politicului și geopoliticului, pe cât de mic la scara universului a cărui rațiune rămâne de nepătruns, pe atât de puternic este individul ca spectator liber și cuvântător. 

Iar singura mea dorință ar fi să-mi pot păstra statutul acesta de subiect civic al unei societăți democratice pentru care au murit atâția nevinovați în decembrie 1989 și chiar nu m-aș supăra dacă noul guvern tot ne-ar da ceva.