În preajma aniversării Unirii Moldovei cu Țara Românească din 24 ianuarie 1859, mi-am amintit o poveste pe care generația mea o știe din manualele de Citire din anii ’70 și din scenetele care însoțeau momentul aniversar.

Este vorba despre Moș Ion Roată și Cuza-Vodă în care Ion Creangă povestind despre Divanul ad-hoc ținut în 1857 în Moldova, întrunire în cadrul căreia problema unirii era discutată de boieri, episcopi, mitropolitul țării și „țăranii fruntași”, arată cum un conducător cu simțul justiției, ales pentru țară și pentru toți locuitorii ei, printr-un simplu gest, după ce repară material o nedreptate, poate anula si dezonoarea pe care a trăit-o un om.

Pe scurt, povestea spune că moș Ion Roată care „nu prea punea temei pe vorbele boierești și avea gâdilici la limbă” (după câte văzuse și după câte pățise) intră în polemică cu un boier, iar această imprudență îl face victima unei nesfârșite serii de abuzuri și persecuții din partea acestuia, care „rămăsese ca opărit” de înțeleapta și în acelasi timp culpabilizatoarea replică a omului simplu: „Întâi și-ntâi, a pus înadins pe feciorii boierești să-mi caute pricină și să mă aducă la sapă de lemn. Și aceștia, ca oameni fără judecată și pizmași, făceau toate chipurile satanicești, sau ei de-a dreptul, sau prin alții, cum să dea vitișoarele mele măcar de-un pas pe moșia boierească; ș-apoi, sub cuvânt că au făcut stricăciune, să mi le poată ucide fără nici o cruțare! Și astăzi împușcă-i porcii; mâine, vacile și boii; poimâine, căișorii; în altă zi ie-i oile dinapoi cu grămada și du-le la curte. (…)

Văzând eu de la o vreme că nu mai încetează cu jafurile, mi-am luat inima-n dinți și m-am dus la boier să mă jeluiesc. Și boierul, în loc de un cuvânt bun, m-a scuipat drept în obraz, de față cu slugile sale și cu alți oameni ce se aflau atunci la curte, încât am crezut că a căzut cerul pe mine de rușine! Ba încă m-a și amenințat că altă dată, de mi-a mai călca piciorul în ograda boierească, are să poruncească să mă întindă la scară și să mă bată cu biciul! Și cu rânduiala asta, măria-ta, în câțiva ani de zile m-a calicit cu desăvârșire, și mi-a ridicat și cinstea, care pentru mine a fost cel mai scump lucru!”. 

Aceste samavolnicii îi sunt relatate de moș Ion Roată lui Alexandru Ioan Cuza, aflat în trecere prin Agiud,  în drumul spre București. Domnitorul României era dintre cei care apreciaseră intervenția lui Moș Ion-Roată în dezbaterile Adunării ad-hoc (dăduse chiar mâna prietenos cu acesta) și îl recunoaște în momentul în care se îndreaptă spre el din mulțime.

După ce i-a ascultat plin de respect plângerea, Cuza-vodă „i-a pus două fișicuri de napoleoni în mână, zicându-i cu bunătate:

- Ține, moș Ioane, acest mic dar de la mine, și întâmpină-ți nevoia, de azi pe mâine, cum te-a lumina Cel-de-sus! Iar pe boier lasă-l în judecata lui Dumnezeu , căci «El nu bate cu ciomagul»”.

Recunoscător, moș Ion Roată îndrăznește să adreseze întrebarea al cărei răspuns soluționează conflictul moral: „- Dar cu rușinea ce mi-a făcut, cum rămâne, măria-ta?

- Cu rușinea, iaca așa rămâne, moș Ioane, zise Cuza-vodă, sărutându-l pe un obraz și pe altul, în fața mulțimii adunate acolo. Du-te și spune sătenilor dumitale, moș Ioane, că, pe unde te-a scuipat boierul, te-a sărutat domnitorul țării și ți-a șters rușinea”.

…Sigur că ar fi grav ca vreun cetățean al României de azi să se identifice pe de-a-ntregul cu moș Ion Roată. Astăzi,  când cultura drepturilor omului  structurează raporturile între indivizi și între aceștia și instituții, când teoretic nu mai există ierarhii sociale (dar cele economice, politice, funcționărești le impun mentalului colectiv și individual) această poveste ar trebui să aibă sens numai ca expresie a imaginarului și memoriei unui popor privitoare la exemplaritatea morală a conducătorilor, cu mari așteptări de la clasa politică. Ar mai putea fi pilduitoare, de asemenea,  în planul micimii caracterelor celor care caută pricină, aceia care se miră ce motiv să mai găsească, ce vinovății să mai inventeze pentru a-și putea justifica măsurile complet arbitrare îndreptate împotriva acelora pe care pur și simplu îi urăsc deoarece au îndrăznit să-și ia libertatea de a vorbi, semnalând adevăruri incomode care îi privesc pe asupritori.

Dacă totuși  mai auzim din când în când de câte-un „boier” din acesta hulpav, trufaș, neomenos –este numai pentru că libertatea postdecembristă a însemnat pentru cei care nu au alte valori decât bogăția și puterea, libertatea de a fura din avuția națională și de a comite toate ilegalitățile juridice și morale , de a minți, de a urmări numai profitul propriu, libertatea ca anarhie, ca drept al bunului plac, al comportamentului abuziv și discriminatoriu cu aceia care îi contest sau spun adevărul și pun întrebări. La toate nivelurile ierarhice instituționale se regăsesc astfel de indivizi care folosesc puterea în mod discreționar.

Cum ceilalți, care suportă consecințele curajului lor față de acești mici dictatori de etapă, au și ei drepturi cetățenești și libertatea cuvântului, nu văd ca pe o resemnare „mioritică” mentalitatea așteptătoare a dreptății de la cei care au un cuvânt de spus privitor la buna întemeiere a unei comunități, ceea trage după sine și soluționarea conflictelor. Din toate timpurile, mergând de la impunere până la legitimare, temeiul puterii politice și instituționale este de natura juridică. Astfel încât, oricât ar fi de vetust (sau de-a dreptul jenant) să te identifici cu Moș Ion Roată atunci când ți se face o nedreptate, când ești insultat, maltratat, când știi că susții un adevăr pe care cei care comit abuzuri îl vor cu tot dinadinsul ascuns, trebuie recunoscut că numai un reprezentant superior al puterii în calitatea lui de garant al legii moral-juridice (ca în poveste) trebuie să intervină pentru reglementarea situației. În ciuda răspândirii culturii drepturilor omului și cetățeanului, suntem adesea victime ale jignirilor personale sau ale disprețului pentru simbolurile care ne exprimă credințele (chiar dacă în principiu legea morală din fiecare individ îi înalță privirea spre cerul înstelat).

Un popor care ține minte o astfel de întâmplare, din rândul său ivindu-se un scriitor care crede că merită a fi așternută pe hârtie, are mari așteptări de la clasa politică ce mereu va să vină, și mari frustări cauzate de clasa ce mereu stă să treacă. Are mari așteptări de repunere în drepturi a demnității sale, de recunoaștere a meritelor sale, de restituire a condițiilor în care să-și poată dezvolta nestingherit personalitatea, să-și dezgroape talanții. Condiția însă este ca și aceia care conduc să aibă caractere nobile, să fie capabili de gesturi pline de generozitate , bunătate, simț justițiar, să dorească înfăptuirea binelui general (scopul „cetății”), și nu numai pe al lor personal și al apropiaților lacomi.

Aniversarea marilor evenimente care marchează constituirea unei națiuni și a unui stat național ar trebui să fie totodată un prilej de recapitulare a valorilor și principiilor pe baza cărora s-a constituit, a capacității clasei politice de a le respecta, pentru asigurarea bunăstării morale și materiale a cetățenilor. Dacă nu este preocupat de soarta cetățenilor și dacă nu limitează abuzurile, statul nu are nici un sens. De aceea, în preajma aniversării Micii Uniri, povestea lui moș Ion Roată și Cuza –Vodă redevine exemplară ca moment al construcției narative identitare românești.