Dl Andrei Pleșu scrie un editorial în care face variațiuni (false) pe tema „ce aveți cu străinii”. Supărarea domniei sale se leagă de faptul că unii au făcut observația că România e condusă în acest moment de „autohtonii” Iohannins, Orban sau Hellvig.

Ar fi putut să răspundă, foarte simplu, că nu e frumos să te iei de numele oamenilor. Însă dl Pleșu reacționează mult disproporționat și începe prin a construi un om de paie. Un adversar ușor de doborât, pe care l-am putea numi legionarul-fascisto-naționalisto-vadimisto-antioccidental. Apoi aruncă în text chiar Holocaustul, alături de Vadim, pentru a-și înnegri bine adversarul fictiv. Și în tabăra cealaltă, de partea „binelui”, îi distribuie pe Herta Muller, distribuie o serie de figuri intelectuale (în majoritate nemți și austrieci), și îl distribuie pe Carol 1. 

Sunt de acord că nu se face să te legi de numele oamenilor. Însă dl Pleșu nu spune asta. Dl Pleșu scrie de parcă românii nu ar avea voie să se întrebe nici măcar ipotetic dacă, la fel ca în orice țară europeană civilizată, majoritatea etnică nu ar fi firesc să fie reprezentată la vârf de cineva care-i susține, în mod real și onest, interesele. De parcă nu am avea o lungă istorie în care cei aflați în fruntea țării nu ne-au susținut, de fapt, interesele. De parcă domniile fanariote nu ar fi existat, și românii nu ar fi trecut prin sute de ani în care domni venetici au venit și au luat câte șapte piei de pe o oaie. De parcă românii nu au fost, timp de sute de ani, națiune „tolerată” în Ardeal, excluși de la orice formă de participare etnică sau socială. De parcă toate aceste lucruri nu ar fi lăsat urme și răni adânci. Și de parcă nu am avea voie să vorbim niciodată despre aceste urme și despre răni. Nici măcar atunci când ele sunt redeschise de spectacolul grotesc al incompetenței, prostiei și trădării de pe scena politică de azi.

De fapt nu cu xenofobia (fictivă) a românilor se luptă Andrei Pleșu, ci cu faptul că aceste semne de întrebare ciobesc mitul fundamental care-l susține pe Klaus Werner Iohannis, care este mitul neamțului „civilizator”. Concluzia textului pare a fi aceea că K.W. Iohannis este un fel de Carol 1, civilizator și salvator. Care a venit pentru a-i salva (din nou) pe români de ei înșiși. Cine nu acceptă concluzia textului, cine nu acceptă bâta corectitudinii politice aplicată pe spinare de mânuța fină a lui Andrei Pleșu, cine nu acceptă pe K.W. Iohannis ca pe „neamțul” eliberator și civilizator, este un legionar-fascisto-naționalisto-vadimisto-antioccidental.

Dl Pleșu își cere scuze ipocrite în numele poporului român pentru că „omul său de paie” descris de domnia sa i-ar fi rănit pe străini. Dacă ar fi un om de onoare, ar trebui să-și ceară scuze nu în numele poporului român, ci chiar poporului român. Și pentru un fapt comis nu de un altul, ci chiar de domnia sa. Și anume, pentru faptul că lovește sec, fără nici un fel de finețe, cu bocancul grosolan peste rănile și suferințele poporului român. Răni și suferințe pe care le neagă, înmulțindu-le cu zero.

E firesc, suntem cu două zile înainte de alegeri. Era de așteptat să vedem o nouă piruetă (i)morală din seria „întrebarea de la referendumul pentru familie este o capcană”. Deoarece dl Pleșu trebuia să-și justifice poziția de intelectual aflat în grațiile sistemului, care scrie omagii conducătorului mult iubit. Unii se nasc disidenți, în timp ce alții se nasc... poeți de curte. Unii iubesc adevărul, în timp ce alții iubesc... caviarul. Dl Pleșu își va mânca și mâine caviarul. Însă mă întreb dacă în istorie lumea își va aminti de dl Pleșu ca de un poet de curte. Sau ca de un bufon de curte. Sau dacă își va mai aminti de domnia sa în vreun fel.