Se poate discuta mult și bine despre greutățile economice care vor rezulta din actuala decizie a britanicilor, despre efectul de domino, despre forțele politice nu neapărat foarte simpatice care sunt pe cale să profite de actualul faliment al clasei politice europene. Dar un lucru este cert: Anglia a oferit lumii guvernarea reprezentativă. UE, în schimb, este o tehnocrație nereprezentativă. Anglia a optat, conservator, pentru propria ei tradiție, nu pentru un viitor (din ce în ce mai) nebulos.

Din ce ne arată istoria până acum, guvernarea reprezentativă nu a fost posibilă decât în cadrul statului național, nu și în cadrul structurilor (federațiilor) supranaționale. Abandonarea statului național, și odată cu el a reprezentativității, în favoarea UE, s-a făcut pe baza argumentului că UE, așa nereprezentativă cum e, poate rezolva problemele pe care statul național nu le poate rezolva. Nu știm cât de rău ar fi fost fără UE și cât de rău va fi fără ea, dar cert este, și nu este greu de înțeles de ce, că popoarele europene nu sunt mulțumite de felul în care UE le rezolvă problemele după ce le-a izbăvit de povara responsabilității de a se autoguverna. Una peste alta, lucrurile merg din ce în ce mai rău.

Dacă structurile transnaționale îți promit marea cu sarea, izbăvirea de vitregiile sorții și, odată cu ea, de necesitatea actului politic, avantajul statului național și al regimului reprezentativ este acela de a genera o clasă politică responsabilă în fața electoratului pentru felul în care gestionează vitregiile sorții, de care (realitate cu care trebuie să te împaci) nu te poate izbăvi nimeni printr-o soluție magică. Eventual, poți progresa, încetul cu încetul, pe baze sigure, fiind actorul propriului tău progres, atât cât este acesta posibil. Pentru a folosi o comparație, e ca și cum UE ți-ar promite că dacă devii membru al ei n-o să mai fie inundații, că are Comisa o soluție magică de transformare radicală a climei, iar atunci când vin inundațiile iar Comisia te lasă să te îneci, dacă nu cumva te afundă și mai rău, iar tu cauți responsabili pentru proasta gestionare a crizei, tot Comisia îți spune că lipsa reprezentării, și deci a responsabilității politice, e parte inerentă din procesul de transformare radicală a climei care se va desăvârși cândva, în viitor, eventual când vor prelua puterea adevărații progresiști în toate statele Uniunii Europene. Și atunci nu îți mai rămâne decât opțiunea să crezi mai departe în povestea asta, cam în același fel în care se aștepta desăvârșirea socialismului în URSS, sau să-ți faci bagajele și să pleci, așa cum au plecat în cele din urmă și popoarele din URSS, fiecare să-și vadă de viața lui, care chiar dacă nu e mai confortabilă, e, oricum ar fi, în propriile sale mâini.

Astfel, în cadrul statului național (bineînțeles, dacă acesta este democratic, lucru care nu este de la sine garantat), nu îți mai promite nimeni marea cu sarea, ci ți se dă dreptul să-i alegi și să-i dai jos pe cei mandatați să gestioneze probleme care apar, chiar să-ți faci și rău, dar să ți-o faci cu mâna ta, cu posibilitatea de a trage concluziile și de a te corecta. Uniunea Europeană este, așadar, produsul hybris-ului și expresia dorinței iluzorii de a evada în paradisul post-istoric în care politica a fost înlocuită de administrație. Acum că dezmembrarea UE a început, nu știu dacă ne vom întoarce, pas cu pas, la normalitate, sau dacă, din contră, evadarea din UE va iniția o dinamică politică de tip catastrofal, într-atât de dureroasă încât, abia din ruinele ei să se nască varianta finală a Turnului Babel.

 

Cert este că eu, ca cetățean român, nu mai vreau la Cotroceni și Parlament aplaudaci care umblă cu sărut-mâna pe la ambasade, ci politicieni care să înceapă să gândească soarta României pe termen lung, a unei Românii pregătită să stea pe propriile picioare, așa cum o putea, luând în calcul toate vitregiile sorții, printre care și din ce în ce mai plauzibila dezmembrare a Uniunii Europene.