Analistul american George Friedman a scris o analiză a spectrului politic internațional, afirmând că vechea separație „stânga vs dreapta” a fost înlocuită de „naționalism vs internaționalism”. 

 

Iată analiza sa, postată pe siteul agenției sale "Geopolitical Futures", în traducerea Mădălinei Vârlan.

 

Lumea este în curs de schimbare, trecând de la vechiul model liberal-conservator la unul internaționalist-naționalist. Provocările naționaliste împotriva acestui model internaționalist s-au mutat de la marginile sistemului politic către centrul său, obținând atât victoria în SUA și Marea Britanie, cât și puterea în alte țări. Sporirea naționalismului reprezintă caracteristica decisivă a zilei. Internaționalismul este în defensivă. Indiferent de rezultatul final, acest conflict va defini, din punct de vedere politic, cel puțin următorul deceniu. 

Lumea apărută în urma celui de-al Doilea Război Mondial s-a bazat pe anumite presupuneri. Mai întâi, că originile războiului au apărut odată cu sporirea naționalismului în Germania și cu inabilitatea altor țări de a forma o alianță eficientă și proactivă cu scopul de a-i supune pe germani și de a distruge regimul nazist. În al doilea rând, criza economică care a precedat cel de-al Doilea Război Mondial își are rădăcinile în prăbușirea comerțului internațional, din cauza protecționismului. În SUA avem exemplul tarifelor Smoot-Hawley.

Aceste presupuneri au dus la formarea lumii postbelice și a Războiului Rece. Fiind principala forță non-comunistă, SUA a adoptat o strategie de reținere împotriva Uniunii Sovietice, formând un arc din Japonia până în Norvegia. SUA a născocit o structură complexă a unei alianțe a cărui scop era de a nu repeta greșelile făcute în 1930 și de a pune sub stăpânire Uniunea Sovietică cel puțin, pentru a nu mai aștepta începutul planificat al războiului. Pentru a menține această structură a alianței au fost necesare economii consistente, atât pentru a le permite aliaților să-și dedice resursele serviciului militar, cât și pentru a demonstra lumii superioritatea capitalismului occidental. Dezvoltarea economică depindea de cooperarea economică și de comerțul liber în creștere. SUA a pledat pentru integrarea europeană, a liberalizat comerțul și entitățile economice multinaționale precum Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială.

 

Cel de-al Doilea Război Mondial a fost privit ca fiind revelația pericolului naționalismului și necesitatea cooperării internaționale. A rezultat un sistem internaționalist care urmărea sporirea integrării politice, miliare și economice în Occident. Internaționalismul a devenit o obligație morală, nu doar o simplă strategie națională.

Odată cu prăbușirea Uniunii Sovietice, toate presupunerile internaționaliste păreau să fie confirmate. Occidentul i-a învins pe sovietici datorită complexului militar superior și sistemelor economice obținute prin integrarea internațională. Din 1991 și până în 2008, ideologia internaționalistă a devenit un fel ortodoxie globală. Interdependența între națiuni duce la interese comune și la șanse mai mici de a intra în conflict. Cu cât sporește integrarea, cu atât crește prosperitatea, și cu cât crește prosperitatea, națiunile sunt mai dispuse să funcționeze în democrație liberală și să respecte drepturile omului, se spunea.

Ceva ce la început a fost o lecție în urma celui de-al Doilea Război Mondial și o reacție precaută la stăpânirea Uniunii Sovietice, a devenit ortodoxie morală și o obligație morală. Distincțiile politice au fost ascunse în multe feluri. Toate partidele majoritare erau internaționaliste. Poate că unele elemente marginale reacționare au acaparat ortodoxia, dar per total, avocații conservatori ai pieței libere și cei liberali ai justiției publice au adoptat internaționalismul. Conservatorii l-au privit ca pe o cale spre prosperitate, prin comerț. Liberalii l-au văzut ca pe o creștere a nivelului de trai și ca pe o modalitate de a crea standarde internaționale pentru comportamentul intern politic.

Distincția între stânga și dreapta a erodat, problemele sociale având prioritate în fața celor de natură economică și strategică dintre partide. Avorturile și multi-culturalismul de exemplu, au împărțit partidele politice. Diversitatea țărilor presupunea accente diferite, dar doctrina internaționalismului a dominat lumea (cu excepția minorităților). Până și cele care nu aveau să adopte democrația liberală, precum China, valorificau sistemul comercial și se bazau pe acesta. Iar vesticii credeau că dacă și chinezii au iPod-uri, inevitabil aceștia vor deveni ca și ei. Dragostea pentru internaționalism a pătruns toate nivelurile societății, dar în special a pus afacerile în mișcare. Perioada dintre 1991 și 2008 a fost ceea ce numesc eu „primăvara buimacă a burgheziei”.

Primăvara este un sezon care ia sfârșit. În 2008, substratul interdependenței a dat cărțile pe față. Capitalismul este predispus la crize financiare - una a avut loc în 2008. Într-un mediu naționalist cu bariere între țări - începând cu tarifele și până la monedă - o criză financiară în țară are cel mai mare potențial de a fi moderată în alte țări. Criza din 2008 a afectat lumea întreagă. Sistemul bancar puternic integrat, desemnat să faciliteze fluxul liber al capitalului, și astfel eficiența internațională a facilitat fluxul liber al contagiunilor. Sistemul și-a pierdut abilitatea de a se apăra împotriva contagiunilor. Vehiculul unei primăveri internaționaliste a devenit un dezastru multinațional. Între integrarea financiară și puternica dependență de piețele străine, contagiunea a prăpădit Europa, a distrus apetitul lumii pentru produse chinezești și în ultimă instanță a subminat piața de petrol. Efectele anului 2008 sunt încă departe de a fi suprimate.

Criza din 2008 a dezvăluit principala slăbiciune a sistemului interdependent. Dar succesul interdependenței deranja sistemul de mult timp. Este adevărat că, prin interzicerea defecțiunilor serioase, integrarea internațională intensificată poate spori creșterea economică în ansamblu. Dar oamenii nu își fac traiul din creșterea economică macro. Economia care favorizează o clasă socială și le defavorizează pe celelalte este cu siguranță cea care creează temelia crizei politice. Aceste probleme nu au fost foarte vizibile până în 2008. După anul 2008, după declinul beneficiilor economice generale ale internaționalismului, problema claselor sociale și a națiilor a ieșit la suprafață. Declinul unor clase a devenit vizibil pe măsură ce succesul unor companii s-a diminuat, precum cele care și-au mutat producția, pentru a profita de salarii mai mici. Unele popoare, precum cele din sudul Europei, au descoperit că integrarea europeană nu a fost tocmai o oportunitate, ci mai degrabă robie.

S-a descoperit că odată cu interdependența și integrarea, țările și-au pierdut controlul asupra propriilor destine. Un sistem impersonal care părea să nu fie controlat a determinat soarta țărilor și a popoarelor. S-a mai descoperit și că noțiunea de „națiune” ar putea fi învechită pentru elite, care urmăreau capitalul oriunde le-ar conduce, dar a fi grec este foarte diferit de a fi german, și a fi chinez nu e același lucru cu a fi american. Națiunea era importantă, deoarece locul în care trăiai îți determina modul de viață. Și experiența de viață îți permitea să ai mai multe în comun cu proprii compatrioți decât cu străinii. Poate că bancherii greci și germani au vieți similare. Dar tâmplarul grec este diferit de cel german.

Anul 2008 nu a dezvăluit numai slăbiciunile ascunse ale internaționalismului, dar a și generat o reacție adversă naționalistă. Răspunsul nu a fost bine primit de aceia care au continuat să fie captați de internaționalism, dar naționaliștii aveau libertatea de a acționa, spre deosebire de compatrioții săi. Cei care erau sub venitul mediu și cei care trăiau în țări instabile nu puteau merge nicăieri. Erau prinși într-o realitate în privința căreia statul nu putea face nimic. Sistemul internațional se îndrepta spre o destinație cumplită și necunoscută. Cei comozi au presupus că se vor descurca. Ceilalți știau că nu vor reuși. Mai știau și că indiferent ce soluții ar apărea, nu poate avea loc o amortizare globală în masă, astfel încât toată lumea să câștige. Ar fi o luptă aprigă între ei înșiși. 

Aceasta a fost schimbarea esențială. A fost o trecere de la gândirea care generalizează umanitatea la concentrarea pe oamenii alături de care trăiai sau pe care îi iubeai. Din moment ce statele și-au pierdut relevanța în viețile oamenilor, aceștia s-au orientat spre naționalism, spre dragostea și soarta pe care o împărtășeau cu cei asemeni lor. Acest lucru s-a împletit cu perspectiva culturală. De-a lungul anilor, s-a format argumentul că obiceiurile și cultura națională erau irelevante. Ideologia internaționalismului era cea care conta, cea care compătimea toate distincțiile. Etnia, religia și nația au fost rămășițele lumii catastrofice, din care se ridicase Hitler.

A urmat o tentativă a statului internaționalist de a suprima ceea ce i se părea a fi provincialism, și ceea ce considerau cei care au avut cel mai puțin de câștigat de pe urma internaționalismului a fi compoziția vieții. Un fenomen global, și anume imigrația, a constituit punctul culminant. Efectul a fost atât economic, cât și cultural. Din perspectiva internaționalistă, suntem cu toții umani. Din alte puncte de vedere, fluxul imigrației amenință să distrugă temelia culturală a vieții, și să pună în continuare presiune pe capacitatea de a-ți câștiga traiul. Dar rezultatul discordant a fost indiferența guvernului. Fluxul de imigranți necesita flexibilitate în cultură și disponibilitate de a oferi ajutor. Dar pentru greci, sau pentru clasa inferioară mijlocie din SUA, acest lucru reprezenta o povară. Bancherii înstăriți nu ar trăi în niște comunități distruse de conflicte etnice, ci numai cei care au fost deja zăpăciți de schimbările culturale.

Prin urmare, în întreaga civilizație euro-americană, diviziunea politică între stânga și dreapta a încetat. Noua separare s-a produs între naționalism și internaționalism. Conflictul are loc între cei care privesc vechiul sistem de alianțe, responsabilitate reciprocă, comerț liber și viață transculturală ca fiind esențiale, și cei care cred că perspectiva globalistă este incapabilă să se adreseze variabilității de nații, culturi și clase sociale.

Întrebarea este dacă cultura politică și morală dominantă a anilor 1945-2008 reprezintă viitorul, sau dacă este doar trecutul, și încă unul eșuat. Au trecut mai bine de 70 de ani din 1945, ceea ce este o perioadă foarte lungă de timp. Lumea s-a schimbat în mod dramatic de când s-au stabilit principiile fundamentale ale lumii postbelice. Inflexibilitatea a apărut deoarece toate ideologiile au fost la putere atât de mult timp, încât oamenii au ajuns să creadă că nu mai există nici o altă variantă rezonabilă. Astfel, internaționalismul a devenit vulnerabil la provocările unor puteri pe care nici nu le-ar putea lua în serios. Pur și simplu nu poate să vadă următoarea lovitură. Iar când lovitura va veni, și internaționalismul se va clătina, primul impuls va fi să-și declare disprețul pentru proastele maniere ale naționaliștilor.

Bătălia este abia într-un stadiu începător, dar a fost inevitabilă. Lumea este vastă, iar umanitatea reprezintă o abstracție. Locul meu în lume, orașul meu, cultura și nația mea sunt mai ușor de conceput. Principiul de bază al liberalismului cuprinde dreptul la autodeterminare națională. Instrumentele internaționalismului - alianțe, înțelegeri în comerț și drept internațional - contraatacă principiile autodeterminării naționale, ignoră națiunea și dreptul cetățenilor de a se autoguverna.

Bineînțeles că nu este o problemă simplă. Internaționalismul a reușit să îmbogățească lumea în mod dramatic încă din vremea celui de-al Doilea Război Mondial. Însă naționaliștii susțin că numai o parte din populație s-a bucurat de prosperitate, deoarece există lucruri mai importante decât avuția, precum identitatea și diferențele culturale. Internaționalismul este dușmanul identității culturale, aceasta fiind slăbiciunea lui. Naționalismul încă nu și-a stabilit limitele rezervației naționale.

Va fi un drum lung. Dar privind înapoi, nu este nici o surpriză că Partidul Republican și cel Democrat se află în totală neorânduială în SUA. Punctele de referință și dogmele lor nu au dispărut, dar se refac în jurul noilor puncte de referință: naționalism și internaționalism. Nici un partid nu știe cum să trateze cei doi poli. Poate că naționalismul nu va triumfa, dar nici internaționalismul nu poate rămâne așa cum este.