În Anul Domnului 2016, ne îngăduie Dumnezeu să ne bucurăm de Nașterea Sa pe acest pământ, un pământ ca o picătură de lacrimă dumnezeiască în imensitatea Universului,care este revărsarea milei Sale. Vrednici să ne înfățișăm Pruncului Iisus, știm că nu suntem, căci ne-am rătăcit. Ne ucidem pruncii în pântece, ne urâm aproapele, ne batjocorim neamul și ne uităm credința...

Ne știm rătăcirea, dar avem nădejde în marea milă a lui Hristos pentru noi și credem cuvântul Lui, că „nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci cei bolnavi”, că El, Mântuitorul nostru „nu a venit să cheme pe cei drepți, ci pe păcătoși la pocăință.” (Marcu II, 17)

Vă mărturisesc că mereu mi-am dorit ca bucuria și pacea acestor zile ale Nașterii lui Dumnezeu pe pământ să rămână în sufletul meu tot restul anului. Slăbiciunile mele sufletești și trupești se ridică însă ca un nor întunecat și acoperă lumina pe care Pruncul Iisus o revarsă asupra mea.

Rătăcit printre ruinele acestei lumi, sufletul meu uită uneori de mărturisirea Sfântului, că „Dumnezeu este pe pământ, Dumnezeu este între oameni, nu prin foc și prin trâmbiță și prin munte fumegând sau prin nor și prin vijelia care înfricoșa sufletele, ci prin trupul nostru și vorbind blând celor de același neam.” (Sf. Vasile cel Mare - Omilie la Nașterea Domnului)

Uitarea de Dumnezeu este începutul păcatului, iar păcatul este rădăcina morții, însă există speranță. 

...iar speranța se naște din zbatere cugetului meu care se întreabă cutremurat: ce-ți va face ție, suflete, Dumnezeu când te va judeca? Căci L-ai uitat, suflete, pe Cel care ți-a dat viață, ai trăit după chemarea acestei lumi rătăcite, nesocotind poruncile Lui și nu ți-ai împlinit lucrarea de chip și asemănare de Dumnezeu.„Când Dumnezeu a rămas în înălțime nu L-ai căutat, când S-a coborât la tine și S-a întovărășit prin trup, nu L-ai primit.” (Sf. Vasile cel Mare - Omilie la Nașterea Domnului).

Din zbaterea cugetului meu se naște căutarea de Dumnezeu a sufletului meu și căutând pe Cel ce m-a zidit în pântecele mamei mele, se naște nădejdea mea în mântuire, căci știu că „după așteptarea și nădejdea mea întru nimic nu voi fi rușinat, ci, întru toată îndrăzneala, precum totdeauna, așa și acum, Hristos va fi preaslăvit în trupul meu, fie prin viață, fie prin moarte.” (Filipeni I, 20)

Știu că vom învinge moartea, dacă în sufletul nostru, în fiecare clipă și cu fiecare gând, se va naște Iisus Hristos. Știu că vom învinge moartea, căci prin Nașterea Pruncului Iisus „s-a arătat harul mântuitor al lui Dumnezeu și a răsărit Soarele dreptății, iar moartea a fost înghițită de biruință, nerăbdând prezența vieții adevărate.”(Sf. Vasile cel Mare - Omilie la Nașterea Domnului)

Din nădejdea în mântuire, se naște bucuria iertării... primesc și dăruiesc iertare. Să ne iertăm unii altora și „cu magii să ne închinăm, cu păstorii să slăvim, cu îngerii să dănțuim «că ni s-a născut astăzi Mântuitor, Care este Hristos Domnul. Dumnezeu este Domnul și S-a arătat nouă» nu în înfățișarea lui Dumnezeu, ca să nu sperie pe cel neputincios, ci în înfățișarea robului, ca să elibereze pe cel robit.”(Sf. Vasile cel Mare - Omilie la Nașterea Domnului)

Frații mei, Hristos se naște! Slăviți-L!

***

Vă sunt dator, dragii mei frați, dragii mei cititori, cu un cuvânt de bun rămas.

Slujirea mea ca jurnalist trebuie, deocamdată, să înceteze. Am căutat să-L mărturisesc pe Hristos în mass-media, în pagini de ziar tipărit și virtual. Câtorva poate că le-am greșit, la mulți nădăjduiesc că le-am făcut bine, spre folosul mântuirii.

Trebuie însă să vă mărturisesc că am obosit...

Nu este vreo oboseală venită din lașitate, căci curajul mărturisirii lui Hristos nu m-a părăsit și am nădejde că nu mă va părăsi vreodată.

Nu este nici vreo oboseală de la cele ale lui Dumnezeu, urmată de vreo rătăcire cu sufletul cumpărat de stăpânii acestei lumi căzute, căci sufletul meu nu este de vânzare.

Este oboseala omului care scrie pentru Dumnezeu și pentru sufletele voastre, cititorii mei, de peste un deceniu. O oboseală venită din priveliștea unei lupte cu puține victorii, dar întunecată de multe înfrângeri.

Este oboseala omului care înțelege că a scrie în presă nu este calea potrivită pentru a vindeca sufletele semenilor săi și nici propriul suflet.

...și poate că este și oboseală venită din slăbiciunile ființei mele.

Fraților mei prieteni, care cu gând curat și iubire pentru mine, m-au determinat să am curajul de a renunța, pentru o vreme, la a mai scrie în presă, le mulțumesc și îi pomenesc în rugăciunile mele.

Fraților mei neprieteni, care în rătăcirea lor, m-au ajutat să am acest curaj, le spun că îi pomenesc în rugăciunile mele și îi rog să nu se mândrească, cumva, că ar fi obținut vreun folos pentru patima lor, căci nu din vreo teamă renunț la a mai scrie, ci doar din înțelegerea faptului că nu le pot fi de folos spre vindecare și că nici mie nu-mi mai este de folos să caut vindecarea lor. Dimpotrivă, nădăjduiesc că ei, frații mei neprieteni, îmi vor deveni, cu adevărat, frați întru Hristos, că își vor lăsa patima și vor veni să slujim lui Hristos.

Familiei mele îi cer iertare! Am purtat lupta mea, prin articolele mele, prin toate câte am scris și mărturisit, dar am uitat că această luptă cere multă jertfă pentru familia mea. A venit vremea ca această jertfă să înceteze...

Mă reîntorc către bolnavii mei din spitalul unde Biserica lui Hristos m-a rânduit să slujesc ca preot, bolnavii mei – prunci și copii în suferință, tineri, maturi, bătrâni – pe care niciodată nu i-am uitat și mereu i-am slujit, și cărora le voi dărui acest plus de timp și energie pe care-l voi avea renunțând la a mai scrie.

Mă reîntorc către bătrânii din azilul unde Biserica lui Hristos m-a rânduit să slujesc ca preot, bunicii mei dragi pe care niciodată nu i-am uitat și mereu i-am slujit, și cărora le voi dărui încă și mai multă rugăciune și slujire.

...și înainte de toți și de toate, mă întorc către Dumnezeu și las Judecata lui să se împlinească.Știu că Judecata a început...

...iar eu voi călători, așa cum mereu mi-am dorit, spre dragostea lui Dumnezeu, că „de aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval răsunător.Și de aș avea darul proorociei și tainele toate le-aș cunoaște și orice știință, și de aș avea atâta credință încât să mut și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.Și de aș împărți toată avuția mea și de aș da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi folosește.

Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește.Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul.Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă.Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii - se vor desființa; darul limbilor va înceta; știința se va sfârși;Pentru că în parte cunoaștem și în parte proorocim.Dar când va veni ceea ce e desăvârșit, atunci ceea ce este în parte se va desființa.Când eram copil, vorbeam ca un copil, simțeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului.

Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, față către față; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaște pe deplin, precum am fost cunoscut și eu.Și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.” (Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel XIII, 1-13)