FOTO: independent.co.uk
Dragii mei, astăzi vom exersa împreună cele două minute de ură zilnică. După cum știți, de câteva zile obiectul favorit al exercițiilor noastre este Recip Tayyip Ergodan, președintele Turciei. Am vrut să spun, încă președintele Turciei. Eu voi fi antrenorul vostru de ură, iar împreună vom petrece câteva minute amuzante, la capătul cărora ne vom simți cu toții mult mai bine. Pentru aceasta trebuie să lăsăm toate grijile noastre deoparte, să ne eliberăm de stress și să ne concentrăm pentru a atinge un nivel cât mai înalt de ură pură.
Pentru început, să ne așezăm cu toții pe scaunul nostru preferat, într-o poziție cât mai confortabilă, dar care să nu împiedice o tensiune benefică a întregului nostru corp. Vă rog, să nu rămânem în picioare, pentru că este foarte greu să urăști pe cineva din picioare. Fotoliile, canapelele sau paturile sunt niște invitații la confort incompatibile cu sentimentele depline de ură, deci le vom evita. Scaunul, ura este legată de scaun, de starea de satisfacție pe care ți-o dă scaunul și nimic altceva.
Acum, că ne-am așezat corespunzător, căutăm pe google o imagine a lui Erdogan ca suport al urii noastre. E plin internetul de ele. Setăm full screen, ne uităm timp de câteva minute, până când apare primul firicel timid de ură. Acum e momentul să vă ajut, urmărim cu atenție indicațiile mele și vom reuși din plin. Îndepărtăm comisurile buzelor. Rânjim, am vrut să spun. Scoatem un zgomot fricativ din laringe. Mârâim, adică. Mârâim surd, cu ochii țintă spre Erdogan. Scrâșnim din dinți și din măsele, sau din aparatul dentar, după caz.
Ne scremem ușor, pentru a începe să antrenăm în ură întregul organism. Mârâim și ne scremem, alternativ. Încet-încet, ne coborâm mintea mai jos de diafragmă, apoi mai jos de stomac. Ura trebuie să fie viscerală, nu urâm cum trebuie dacă n-o facem din toate mațele, ura pornește din precaca. Ne scremem puternic, mârâim din baza gâtului, cât mai aproape de viscere. Simțim cum Erdogan pocnește din cauza urii noastre ridicată la rang de artă, iar nouă ne este bine, pentru că ura ne eliberează, ura ne ridică în slăvi, ura ne umple de senzația propriei noastre perfecțiuni.
Recunosc că, fără George Orwell, și al său 1984, nu m-aș fi gândit să dramatizez pe blogul meu "cele două minute de ură”. Mai țineți minte cum era? "Ca de obicei, pe ecran a apărut chipul lui Emmanuel Goldstein, Dușmanul Poporului. Printre spectatori au început fluier ăturile. Femeia cea mică de statură, cu părul ca nisipul, a scos un țipăt de groază amestecată cu scârbă. Goldstein este un renegat și un decăzut care odată, cu mult timp în urmă - nimeni nu-și mai amintește cu siguranță cât anume - a fost una dintre figurile de frunte ale Partidului, aproape la acela și nivel cu Fratele cel Mare însuși; pe urmă, s-a angajat în activități contrarevoluționare, a fost condamnat la moarte, dar, nu se știe cum, a scăpat și a dispărut ca prin minune. Programul celor Două Minute de Ură variază de la o zi la alta, dar nu este zi în care Goldstein să nu fie personajul principal. El este primul trădător, cel dintâi care a pătat puritatea Partidului. Toate ticăloșiile îndreptate împotriva Partidului care au urmat, toate trădările, actele de sabotaj, ereziile, deviațiile — toate au izvorât direct din teoriile lui. Undeva, nu se știe bine unde, Goldstein este încă în viață și-și organizează comploturile: poate undeva dincolo de ocean, sub protec ția străinilor care-l plătesc, sau, așa cum se zvonește din când în când, poate se ascunde pe undeva chiar pe teritoriul Oceaniei.”
Eh, cam așa este și la noi, doar că o ardem ceva mai low la capitolul ură. E un pic mai difuz, e à la Aldous Huxley mai degrabă decât à la Georges Orwell. Urâm haotic și de plăcere, nu urâm în grupuri organizate. Poate nu vi se crispează diafragma, ca lui Winston, personajul din romanul 1984, poate n-aveți un coach ca mine la capitolul ură, dar sigur aveți o multitudine de ocazii să-l urâți pe Emmanuel Goldstein. Pardon, am vrut să spun: Recip Tayyip Ergodan. Așa-l cheamă acuma. Înainte l-a chemat Saddam Hussein. Apoi l-a chemat Muammar al-Gaddafi. Apoi Bashar Hafez al-Assad.
Dacă mai țineți minte, Hussein avea arme de distrugere în masă, iar pentru asta l-am urât cu toții și am decis că trebuie să moară. Mai târziu s-a dovedit că era o minciună, că poporul lui a fost martirizat în timpul embargoului și făcut praf odată cu Emmanuel Goldstein. Dar ce contează, ura noastră a dat roade. Muammar al-Gaddafi ținea școlărițe în beci și le viola, iar pentru asta l-am urât cu toții și am decis că trebuie să moară. Libia a fost făcută și ea praf, dar de școlărițe n-a dat nimeni decât prin presă. Și atunci, ura noastră a fost salvatoare. Siria a fost și ea măcelărită pentru ca Emmanuel Goldstein al ei să fie omorât. Nu știm de ce acest din urmă lucru nu s-a împlinit, probabil că mai trebuie să-l urâm puțin.
De ce trebuie urât Erdogan? Pentru că a îndrăznit să se reconcilieze cu Vladimir Putin. Pentru că n-a avut bunul simț să cadă victima unei lovituri de stat inițiată democratic de armată. Pentru că a beneficiat de sprijinul popular împotriva juntei militare, lucru care-l transformă automat în dictator. Pentru că haremul lui e compus doar din soția sa, deși i se spune Sultanul. Pentru că și-a făcut un palat cu o mie de camere care a costat jumătate de miliard de euro, iar asta într-o țară în care lumea nu geme de foame și din care nu se pleacă în disperare în Occident. Pentru că în acest moment epurează optzeci de milioane de turci, după cum am citit noi în presa românească traduceri din presa americană. Pentru că în Turcia există un nivel de trai la care noi n-avem dreptul nici să visăm. Pentru că se aliază cu Rusia. Pentru că se aliază cu Iranul. Pentru că nu ne dă înapoi Agia Sofia pe care a luat-o de la bizantini. Pentru că islamizează Turcia dar nu omoară creștinii, așa cum știm noi prea bine că trebuie. Pentru că nu bea o sticlă de coniac pe zi ca Mustafa Kemal Ataturk.
Peste câteva luni probabil că Turcia va fi atacată de forțele americane și europene, după modelul Iraqului, Libiei și Siriei. Atunci, ura noastră se va transforma într-o formă de fericire pură. Cum să nu fim fericiți că în sfârșit democrația vine în Turcia lui Emmanuel Goldstein? Aceasta va fi roada urii noastre: oameni morți și refugiați, adică oameni ale căror vieți au fost făcute praf, oameni care și-au pierdut copiii sub dăramaturi, epave umane care vor năvali spre Europa. Ura noastră de azi este șansa guvernanților mondiali ca atunci când vor ataca Turcia să nu întrebe nimeni: DE CE?
A apărut mai întâi pe blogul autorului
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.